vineri, 18 decembrie 2015

Gabriel Garcia Marquez - Cronica unei morti anuntate

Gabriel Garcia Marquez, "Cronica unei morti anuntate", editura RAO, 2014

Dupa o nunta ca-n povesti (nunta aranjata, caci mirele bogat si sarmant a cucerit-o nu pe mireasa, ci pe familia ei), o mireasa e adusa a doua zi in zori, inapoi la parinti, ca nu fusese fecioara - iar fratii ei considera ca e datoria lor spele dezonoarea familiei cu sangele presupusului seducator. O datorie neplacuta, de la care nu se pot sustrage dar de care ar prefera ca soarta sa-i scuteasca - asa ca spun tuturor in gura mare ca o sa-l ucida pe Santiago Nasar, parca sperand ca cineva il va preveni si va fugi.

Zvonul se raspandeste prin orasul care trezea. Unii chiar incearca sa faca ceva: anunta pe servitoarea familiei, care insa nu le spune stapanilor, iritata ca tanarul stapan se tot lega de fiica ei adolescenta; anunta pe judecator, care ii dezarmeaza pe frati si ii trimite acasa, de unde ei se intorc cu alte cutite; anunta pe preot, care insa e prea preocupat de vizita episcopului ca sa faca ceva. Altii dimpotriva, ii aproba pe frati: logodnica unuia din ei nu doar ca e dispusa sa-l astepte pana iese din inchisoare, dar nici nu s-ar marita cu el daca el s-ar eschiva de la "datorie".

Marquez reconstituie pas cu pas, gest cu gest, filmul evenimentelor diminetii fatale din perspectiva victimei, a ucigasilor si a diversilor martori, vecini, apropiati ai unei parti sau ai ambelor -  in stilul lui specific, doar cu mai putina magie si mai mult realism ca de obicei. Cartea e inspirata de un caz real petrecut in 1951, o crima a carei victima a fost un prieten din tinerete al lui Marquez (a spus-o chiar scriitorul) - de unde se vede ca asa-zisele "honor killings" nu sunt (sau nu au fost) apanajul exclusiv al lumii musulmane.

joi, 17 decembrie 2015

Michel Houellebecq - Supunere (Soumission)

Michel Houellebecq, "Supunere" (Soumission), Humanitas, 2015

Ar fi putut fi subintitulata "or How I Learned to Stop Worrying and Love Islam".  E despre islamizarea Frantei, a Sorbonei si a intelectualilor. Personajul principal, narator, s-ar vrea sa fie un intelectual rafinat, profesor la Sorbona, specialist reputat in Huysmans (cartea e presarata cu divagatii despre acesta), insa nu prea ii iese, naratorul nu pare diferit de alti [anti]eroi ai lui Houellebecq.

Primele pagini ale cartii, (inainte ca amenintarea islamista sa se faca simtita) trateaza vesnicul subiect al tuturor cartilor lui Houellbecq: criza societatii occidentale liberale/libertine; Houellebecq ne descrie insatisfactia si golul sufletesc cu care ramane naratorul din relatiile sale pasagere pentru care multi alti barbati (inclusiv eroii celorlalte carti ale lui Houellebecq) l-ar fi invidiat teribil: relatii cu studente, mereu alta in fiecare an - si asta incepand din studentie pana la 44 de ani (desi fata de alte carti ale lui Houellebecq, contine surprinzator de putin sex, abia cateva partide) - si situatia si mai trista a fostelor lui prietene din studentie, ajunse la 40 de ani singure si ruinate fizic (cum sunt toate femeile de 40, in viziunea lui Houellebecq).

Acesta e cadrul in care atentia se muta spre istoria mare (cum ar spune Teodorovici). Initial, eroul nostru, dezinteresat de politica, urmareste campania prezidentiala la tv pentru spectacol; abia cand in cursa raman reprezentantul partidului musulman si reprezentanta Frontului National, Marine Le Pen, realizeaza gravitatea situatiei.

[spoiler] Printr-un joc abil, candidatul musulman, prezentandu-se ca moderat, capteaza si voturile stangii, si cele de centru-dreapta, ambele partide traditionale nedorind sa apara ca islamofobe si considerand ca mai important decat orice e sa opreasca ascensiunea extremei drepte. (Nu cred ca un astfel de scenariu ar fi realmente posibil in Franta; intre un partid care vrea sa scoata femeile din viata publica si unul care propune o femeie presedinte, cred ca, femeile ar alege ultimul - indiferent ce le spun partidele de centru, si-ar da seama care dintre variante e mai extremista.)

Ingrijorat de evenimente, [anti]eroul nostru fuge din Paris, prilej sa revada radacinile crestine ale Frantei, sa incerce (si sa esueze in) o apropiere de crestinism. Cand se intoarce, nici Parisul, nici Sorbona nu mai sunt la fel. Au disparut minijupele, inlocuite nu de burqa dar de pantaloni largi; au disparut toate profesoarele din universitate. Si el si-a pierdut postul (fiind ateu), dar primeste o pensie generoasa - si propuneri tentante de a se alatura invingatorilor... Mai e nevoie sa spun ca le cedeaza?  Cartea se sfarseste cu fraza "Je n'aurais rien à regretter." [end spoiler]

Cum ziceam pe blogul "teroristei", ”Soumission” e nu o apologie entuziasta dar e o impacare cu (ceea ce el considera) inevitabilul: islamizarea Frantei si a Occidentului. Vede in islam o posibila solutie la criza societatii occidentale. Sa ne gandim la „solutiile” SF din cartile precedente (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule”): clonarea, „omul nou” (eliberat de slabiciuni umane ca nevoia de iubire/sex).

Ca si alte carti ale lui Houellebecq, ca valoare literara nu prea straluceste, dar e interesanta prin provocarile pe care le pune, prin ideile incomode.

miercuri, 16 decembrie 2015

Amintitrile de la Junimea ale lui Iacob Negruzzi si George Panu


Iacob Negruzzi, "Amintiri din Junimea", Humanitas, 2012

Iacob Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii si redactorul Convorbirilor literare, povesteste istoria celebrei societati literare de la infiintare si chiar dinainte, de la intalnirea si infiriparea prieteniei dintre fondatorii ei, Maiorescu, Carp, Pogor si Negruzzi insusi, toti tineri proaspat intorsi de la studii inalte din strainatate, toti fii de boieri din protipendada ieseana, afara de liderul lor neoficial, Maiorescu. Tin prelegeri populare, li se alatura alti prieteni, incep sa aiba un nume si sa atraga tot mai multi tineri intelectuali, dar odata cu faima incep sa aiba si dusmani. Maiorescu este dat in judecata, in primejdie de a fi dat afara din invatamant pentru "imoralitate", pentru... un flirt cu o colega, profesoara ca si el la scoala de fete (printre martorii acuzarii se remarca, frumoasa si indrazneata, eleva Veronica Micle). Apar Convorbirile literare, functia de redactor si-o asuma Negruzzi - ca voia sa impresioneze o fata - si i se va dedica timp de decenii. Acum isi fac dusmani si la Bucuresti - cel mai redutabil e Hasdeu, care le face niste farse memorabile. Dar junimistii nu se lasa abatuti de adversitati: atmosfera e vesela, anecdota primeaza, zeflemeaua si tachinarile sunt pe buzele tuturor si pe seama tuturor (nu le scapa nici chiar Eminescu).

Negruzzi ne ofera si cateva portrete de junimisti: unii celebri, ca Eminescu, Creanga, Slavici, altii azi uitati, dar care isi aveau rolul lor in ecosistemul Junimii (ca "pudicul Naum", tinta nenumaratelor ironii, sau blandul si timidul Samson Bodnarescu, cu poeziile lui filozofice neinteligibile). Pe Creanga il vede ca "taran",  "gros si gras, nepieptanat si imbracat prost", dar ii gusta mult anecdotele, mai ales cele corozive. Pe Eminescu il cunoaste intai prin scris, din poeziile pe care i  le trimite la Convorbiri si scrisorile ce le insotesc; se abate pe la Viena anume ca sa il cunoasca irl si, zice el, l-a identificat imediat intre studenti, dupa figura lui aparte, romantica, s-a indreptat direct spre el si l-a abordat, spre surprinderea poetului; multi ani mai tarziu, il va vedea pentru ultima oara la teatru, bolnav, imbatranit prematur si se va margini sa-l priveasca de la distanta, facandu-l pe Eminescu sa ezite sa se apropie. Cu Slavici (ca si cu Eminescu la inceput) corespondeaza ani de zile, Slavici destainuindu-i-se ca unui prieten si sprijin sufletesc in greutatile prin care trecea; cand insa Slavici vine pentru o scurta vreme la Iasi, brusc se simt doi straini si legatura virtuala se subtiaza. Lui Alecsandri ii apreciaza  nu numai talentul, ci si farmecul personal ce il facea placut societate, ii remarca insa oportunismul cu care a intrat in gratiile familiei regale, desi fusese prieten cu Cuza. Pe Maiorescu il admira total si fara rezerve, fiind gata sa se bata in duel pentru el (cand cu procesul).


George Panu, "Amintiri de la Junimea din Iasi", Polirom, 2013

Multe dintre informatiile din cele 2 carti se suprapun (figuri memorabile sau doar pitoresti, fapte, anecdote, porecle, obiceiuri si traditii junimiste). Totusi, pentur cineva interesat de fenomenul Junimii, cartea lui Panu aduce alta perspectiva, mai critica si mai ales din alt unghi. Daca Negruzzi era unul din fondatorii Junimii si se identifica trup si suflet cu ea, mai tanarul Panu era un junimist din generatia a doua, marginal, atipic. Iin timp ce junimistii vechi faceau toti politica conservatoare (inclusiv deloc conservatorul ca fire Pogor, care lua in ras totul, dar mai ales crestinismul si istoria romaneasca, si era mereu de parerea ultimei carti citite), Panu avea convingeri liberale si era apropiat de fractionisti, adversarii junimistilor, iar debutul lui in presa a fost cu articole in care polemiza cu Junimea. Iar odata patruns la Junimea, era capul rautatilor ("rautaciosul Panu" ii zice Negruzzi), de multe ori susotind cu vecinii in timpul lecturilor, facand bascalie, ca un elev indisciplinat.

Si privirea lui Panu asupra figurilor principale ale Junimii e mult mai critica. Remarca de exemplu ca Maiorescu, in  Directia noua in poezia si proza romana dupa ce desfiintase poetii anteriori,  inclusiv pe cei socotiti mai insemnati in generatia veche (ca Bolintineanu), le opune ca exemple pozitive, in afara de Alecsandri si foarte tanarul Eminescu, poeti neinsemnati ca Samson Bodnarescu si Matilda Cugler.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Un teanc de carti din 2014: Principele, Micutele doamne, Oblomov, Fata cu picioarele de sticla

Aceasta e o ciorna scrisa acum aproape un an, cu mici completari de o fraza-doua adaugate acum din ce-mi mai aminteam.

Principele de Niccolo Machiavelli: nu stiu cata relevanta mai are azi, ca el vorbea de principi, monarhi absoluti ereditari, nu de republici democratice. Era fara indoiala un om f. inteligent, avea si recomandari f. cinice (ex. distrugerea totala a dusmanilor, a.i. sa nu mai poata lovi, sau in cazul unui principe nou, lichidarea completa a vechii familii princiare precedente), dar si altele surprinzator de benevolente (sa nu asupresti poporul, ca sa nu ti-l faci dusman - e cea mai buna pavaza impotriva asasinatelor). Un sfat imoral in aparenta dar moral in fond, cu siguranta util in epoca lui si, mutatis mutandis, si intr-a noastra (apropo de pomeni electorale): nu recomanda principelui sa fie darnic. Pentru ca darnicia epuiza visteria, iar apoi, ca sa o umple la loc, ar fi fost nevoit sa puna biruri noi, deci dupa ce a fost generos cu cativa, va asupri (si nemultumi) inevitabil pe cei multi. Mai bine deci sa aiba faima de zgarcit, decat dupa ce se epuizeaza prin darnicie sa ajunga sa-si faca faima de hraparet. (online)

Micutele doamne (Little Women) de Louisa May Alcott: pana la un punct e o carte moralizatoare din secolul XIX, pentru educatia domnisoarelor: cele 4 eroine adolescente ale cartii invata sa fie evlavioase, generoase, harnice, modeste etc. - virtutile femeii secolului XIX. Exemplu de "lectie de viata": de Craciun mama le anunta ca, fiind razboi, nu vor primi cadouri, dar surorile pun impreuna toate micile lor economii ca sa cumpere un cadou mamei; aceasta insa le pune sa ia toate bunatatile de la masa de Craciun si sa le duca cadou unei familii sarace! Si totusi, cele 4 surori nu sunt eroinele conventionale ale unei carti pentru domnisoare; isi fac o lume a lor: o societate secreta, o trupa de teatru - si in special pe baietoasa, nonconformista si imaginativa Jo (cea cu ideile) o simtim contemporana noastra. Mi-a placut de ea si cred ca mi-ar fi placut mai mult sa fi citit cartea la varsta potrivita, la varsta lor. (ebook eng. gratis)

Vietile paralele de Florina Ilis: seamana intr-un fel cu lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta - multe pagini sunt  juxtapuneri de citate fara ghilimele: din  caietele lui Eminescu (asa numitul "fragmentarium"), din articolele lui politice, din amintirile diversilor contemporani... Asta nu e neaparat o problema, ceea ce e condamnabil la o lucrare stiintifica, e acceptabil la o carte postmodernista. Ideea e originala: un securist din anii '50 e trimis inapoi in timp sa-l urmareasca pe Eminescu si sa-l influenteze politic pentru cauza proletariatului.  Infiltrat ca si coleg de camera cu poetul in ospiciul austriac - logoreea deliranta a lui Eminescu se intrepatrunde cu replicile in limba de lemn ale securistului. Acesta culege si informatii de la contemporani (ajunsi astfel "surse"), alcatuindu-i poetului un adevarat dosar de securitate. In ciuda originalitatii si a vastei documentari, nu mi-a chiar placut - am si citit-o cu intreruperi. Poate pentru ca m-au cam plictisit atatea pagini de delir, poate ca stiam deja prea multe despre Eminescu si sesizam nepotrivirile cu faptele reale - sau cu viziunea mea asupra faptelor? (ebook)

Fata cu picioarele de sticla de Ali Shaw: o carte ciudata si trista. Se petrece pe o insula stranie, cu fenomene inexpicabile si creaturi fantastice. Iar oamenii care o locuiesc sunt la randul lor niste "insule": insingurati, inchisi fiecare in carapacea lui, au pierdut (sau nu au dobanidit) capacitatea de comunicare, desi fire nevazute ii leaga unii de ceilalti, din trecutul care contine lucruri nelamurite si rani nevindecate. Un biolog traieste  rupt de lume, in mijlocul naturii, ocrotind animalele si evitand oamenii. O mama pretinde ca nu e acasa cand o cauta propriul fiu. Iar fiul, personaj principal, pare un caz de Asperger: nu doar ca ii e dificil sa interactioneze chiar si cu propria mama, dar nici nu suporta sa fie atins, nici chiar de fata pe care incepe sa o iubeasca. Aceasta fata se transforma treptat in sticla. (originalul in engleza la Amazon  - ebook si pe hartie )

Oblomov de I. Goncearov: un must read pt mine, dat fiind ca lenea, lipsa de energie, procrastinarea, e marele meu defect - si raritatea postarilor de aici e un bun indiciu. Boierul Oblomov, lenesul prin excelenta, duce o viata vegetativa, toata ziua in pat, chiar si cand primeste vizite, slujit de bombanitorul dar devotatul sau servitor Zahar. Imboldurile prietenului sau Stoltz si dragostea pentru Olga il scot o vreme din inertie, [spoiler] dar concluzia cartii pare sa fie ca nimeni nu poate sari peste umbra sa, ca dragostea poate face minuni, dar nu pana la capat: la primul obstacol, izolat cateva zile de influenta revitalizanta a Olgai, Oblomov recade in vechile obisnuinte. [end spoiler] (ebook)