vineri, 18 decembrie 2015

Gabriel Garcia Marquez - Cronica unei morti anuntate

Gabriel Garcia Marquez, "Cronica unei morti anuntate", editura RAO, 2014

Dupa o nunta ca-n povesti (nunta aranjata, caci mirele bogat si sarmant a cucerit-o nu pe mireasa, ci pe familia ei), o mireasa e adusa a doua zi in zori, inapoi la parinti, ca nu fusese fecioara - iar fratii ei considera ca e datoria lor spele dezonoarea familiei cu sangele presupusului seducator. O datorie neplacuta, de la care nu se pot sustrage dar de care ar prefera ca soarta sa-i scuteasca - asa ca spun tuturor in gura mare ca o sa-l ucida pe Santiago Nasar, parca sperand ca cineva il va preveni si va fugi.

Zvonul se raspandeste prin orasul care trezea. Unii chiar incearca sa faca ceva: anunta pe servitoarea familiei, care insa nu le spune stapanilor, iritata ca tanarul stapan se tot lega de fiica ei adolescenta; anunta pe judecator, care ii dezarmeaza pe frati si ii trimite acasa, de unde ei se intorc cu alte cutite; anunta pe preot, care insa e prea preocupat de vizita episcopului ca sa faca ceva. Altii dimpotriva, ii aproba pe frati: logodnica unuia din ei nu doar ca e dispusa sa-l astepte pana iese din inchisoare, dar nici nu s-ar marita cu el daca el s-ar eschiva de la "datorie".

Marquez reconstituie pas cu pas, gest cu gest, filmul evenimentelor diminetii fatale din perspectiva victimei, a ucigasilor si a diversilor martori, vecini, apropiati ai unei parti sau ai ambelor -  in stilul lui specific, doar cu mai putina magie si mai mult realism ca de obicei. Cartea e inspirata de un caz real petrecut in 1951, o crima a carei victima a fost un prieten din tinerete al lui Marquez (a spus-o chiar scriitorul) - de unde se vede ca asa-zisele "honor killings" nu sunt (sau nu au fost) apanajul exclusiv al lumii musulmane.

joi, 17 decembrie 2015

Michel Houellebecq - Supunere (Soumission)

Michel Houellebecq, "Supunere" (Soumission), Humanitas, 2015

Ar fi putut fi subintitulata "or How I Learned to Stop Worrying and Love Islam".  E despre islamizarea Frantei, a Sorbonei si a intelectualilor. Personajul principal, narator, s-ar vrea sa fie un intelectual rafinat, profesor la Sorbona, specialist reputat in Huysmans (cartea e presarata cu divagatii despre acesta), insa nu prea ii iese, naratorul nu pare diferit de alti [anti]eroi ai lui Houellebecq.

Primele pagini ale cartii, (inainte ca amenintarea islamista sa se faca simtita) trateaza vesnicul subiect al tuturor cartilor lui Houellbecq: criza societatii occidentale liberale/libertine; Houellebecq ne descrie insatisfactia si golul sufletesc cu care ramane naratorul din relatiile sale pasagere pentru care multi alti barbati (inclusiv eroii celorlalte carti ale lui Houellebecq) l-ar fi invidiat teribil: relatii cu studente, mereu alta in fiecare an - si asta incepand din studentie pana la 44 de ani (desi fata de alte carti ale lui Houellebecq, contine surprinzator de putin sex, abia cateva partide) - si situatia si mai trista a fostelor lui prietene din studentie, ajunse la 40 de ani singure si ruinate fizic (cum sunt toate femeile de 40, in viziunea lui Houellebecq).

Acesta e cadrul in care atentia se muta spre istoria mare (cum ar spune Teodorovici). Initial, eroul nostru, dezinteresat de politica, urmareste campania prezidentiala la tv pentru spectacol; abia cand in cursa raman reprezentantul partidului musulman si reprezentanta Frontului National, Marine Le Pen, realizeaza gravitatea situatiei.

[spoiler] Printr-un joc abil, candidatul musulman, prezentandu-se ca moderat, capteaza si voturile stangii, si cele de centru-dreapta, ambele partide traditionale nedorind sa apara ca islamofobe si considerand ca mai important decat orice e sa opreasca ascensiunea extremei drepte. (Nu cred ca un astfel de scenariu ar fi realmente posibil in Franta; intre un partid care vrea sa scoata femeile din viata publica si unul care propune o femeie presedinte, cred ca, femeile ar alege ultimul - indiferent ce le spun partidele de centru, si-ar da seama care dintre variante e mai extremista.)

Ingrijorat de evenimente, [anti]eroul nostru fuge din Paris, prilej sa revada radacinile crestine ale Frantei, sa incerce (si sa esueze in) o apropiere de crestinism. Cand se intoarce, nici Parisul, nici Sorbona nu mai sunt la fel. Au disparut minijupele, inlocuite nu de burqa dar de pantaloni largi; au disparut toate profesoarele din universitate. Si el si-a pierdut postul (fiind ateu), dar primeste o pensie generoasa - si propuneri tentante de a se alatura invingatorilor... Mai e nevoie sa spun ca le cedeaza?  Cartea se sfarseste cu fraza "Je n'aurais rien à regretter." [end spoiler]

Cum ziceam pe blogul "teroristei", ”Soumission” e nu o apologie entuziasta dar e o impacare cu (ceea ce el considera) inevitabilul: islamizarea Frantei si a Occidentului. Vede in islam o posibila solutie la criza societatii occidentale. Sa ne gandim la „solutiile” SF din cartile precedente (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule”): clonarea, „omul nou” (eliberat de slabiciuni umane ca nevoia de iubire/sex).

Ca si alte carti ale lui Houellebecq, ca valoare literara nu prea straluceste, dar e interesanta prin provocarile pe care le pune, prin ideile incomode.

miercuri, 16 decembrie 2015

Amintitrile de la Junimea ale lui Iacob Negruzzi si George Panu


Iacob Negruzzi, "Amintiri din Junimea", Humanitas, 2012

Iacob Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii si redactorul Convorbirilor literare, povesteste istoria celebrei societati literare de la infiintare si chiar dinainte, de la intalnirea si infiriparea prieteniei dintre fondatorii ei, Maiorescu, Carp, Pogor si Negruzzi insusi, toti tineri proaspat intorsi de la studii inalte din strainatate, toti fii de boieri din protipendada ieseana, afara de liderul lor neoficial, Maiorescu. Tin prelegeri populare, li se alatura alti prieteni, incep sa aiba un nume si sa atraga tot mai multi tineri intelectuali, dar odata cu faima incep sa aiba si dusmani. Maiorescu este dat in judecata, in primejdie de a fi dat afara din invatamant pentru "imoralitate", pentru... un flirt cu o colega, profesoara ca si el la scoala de fete (printre martorii acuzarii se remarca, frumoasa si indrazneata, eleva Veronica Micle). Apar Convorbirile literare, functia de redactor si-o asuma Negruzzi - ca voia sa impresioneze o fata - si i se va dedica timp de decenii. Acum isi fac dusmani si la Bucuresti - cel mai redutabil e Hasdeu, care le face niste farse memorabile. Dar junimistii nu se lasa abatuti de adversitati: atmosfera e vesela, anecdota primeaza, zeflemeaua si tachinarile sunt pe buzele tuturor si pe seama tuturor (nu le scapa nici chiar Eminescu).

Negruzzi ne ofera si cateva portrete de junimisti: unii celebri, ca Eminescu, Creanga, Slavici, altii azi uitati, dar care isi aveau rolul lor in ecosistemul Junimii (ca "pudicul Naum", tinta nenumaratelor ironii, sau blandul si timidul Samson Bodnarescu, cu poeziile lui filozofice neinteligibile). Pe Creanga il vede ca "taran",  "gros si gras, nepieptanat si imbracat prost", dar ii gusta mult anecdotele, mai ales cele corozive. Pe Eminescu il cunoaste intai prin scris, din poeziile pe care i  le trimite la Convorbiri si scrisorile ce le insotesc; se abate pe la Viena anume ca sa il cunoasca irl si, zice el, l-a identificat imediat intre studenti, dupa figura lui aparte, romantica, s-a indreptat direct spre el si l-a abordat, spre surprinderea poetului; multi ani mai tarziu, il va vedea pentru ultima oara la teatru, bolnav, imbatranit prematur si se va margini sa-l priveasca de la distanta, facandu-l pe Eminescu sa ezite sa se apropie. Cu Slavici (ca si cu Eminescu la inceput) corespondeaza ani de zile, Slavici destainuindu-i-se ca unui prieten si sprijin sufletesc in greutatile prin care trecea; cand insa Slavici vine pentru o scurta vreme la Iasi, brusc se simt doi straini si legatura virtuala se subtiaza. Lui Alecsandri ii apreciaza  nu numai talentul, ci si farmecul personal ce il facea placut societate, ii remarca insa oportunismul cu care a intrat in gratiile familiei regale, desi fusese prieten cu Cuza. Pe Maiorescu il admira total si fara rezerve, fiind gata sa se bata in duel pentru el (cand cu procesul).


George Panu, "Amintiri de la Junimea din Iasi", Polirom, 2013

Multe dintre informatiile din cele 2 carti se suprapun (figuri memorabile sau doar pitoresti, fapte, anecdote, porecle, obiceiuri si traditii junimiste). Totusi, pentur cineva interesat de fenomenul Junimii, cartea lui Panu aduce alta perspectiva, mai critica si mai ales din alt unghi. Daca Negruzzi era unul din fondatorii Junimii si se identifica trup si suflet cu ea, mai tanarul Panu era un junimist din generatia a doua, marginal, atipic. Iin timp ce junimistii vechi faceau toti politica conservatoare (inclusiv deloc conservatorul ca fire Pogor, care lua in ras totul, dar mai ales crestinismul si istoria romaneasca, si era mereu de parerea ultimei carti citite), Panu avea convingeri liberale si era apropiat de fractionisti, adversarii junimistilor, iar debutul lui in presa a fost cu articole in care polemiza cu Junimea. Iar odata patruns la Junimea, era capul rautatilor ("rautaciosul Panu" ii zice Negruzzi), de multe ori susotind cu vecinii in timpul lecturilor, facand bascalie, ca un elev indisciplinat.

Si privirea lui Panu asupra figurilor principale ale Junimii e mult mai critica. Remarca de exemplu ca Maiorescu, in  Directia noua in poezia si proza romana dupa ce desfiintase poetii anteriori,  inclusiv pe cei socotiti mai insemnati in generatia veche (ca Bolintineanu), le opune ca exemple pozitive, in afara de Alecsandri si foarte tanarul Eminescu, poeti neinsemnati ca Samson Bodnarescu si Matilda Cugler.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Un teanc de carti din 2014: Principele, Micutele doamne, Oblomov, Fata cu picioarele de sticla

Aceasta e o ciorna scrisa acum aproape un an, cu mici completari de o fraza-doua adaugate acum din ce-mi mai aminteam.

Principele de Niccolo Machiavelli: nu stiu cata relevanta mai are azi, ca el vorbea de principi, monarhi absoluti ereditari, nu de republici democratice. Era fara indoiala un om f. inteligent, avea si recomandari f. cinice (ex. distrugerea totala a dusmanilor, a.i. sa nu mai poata lovi, sau in cazul unui principe nou, lichidarea completa a vechii familii princiare precedente), dar si altele surprinzator de benevolente (sa nu asupresti poporul, ca sa nu ti-l faci dusman - e cea mai buna pavaza impotriva asasinatelor). Un sfat imoral in aparenta dar moral in fond, cu siguranta util in epoca lui si, mutatis mutandis, si intr-a noastra (apropo de pomeni electorale): nu recomanda principelui sa fie darnic. Pentru ca darnicia epuiza visteria, iar apoi, ca sa o umple la loc, ar fi fost nevoit sa puna biruri noi, deci dupa ce a fost generos cu cativa, va asupri (si nemultumi) inevitabil pe cei multi. Mai bine deci sa aiba faima de zgarcit, decat dupa ce se epuizeaza prin darnicie sa ajunga sa-si faca faima de hraparet. (online)

Micutele doamne (Little Women) de Louisa May Alcott: pana la un punct e o carte moralizatoare din secolul XIX, pentru educatia domnisoarelor: cele 4 eroine adolescente ale cartii invata sa fie evlavioase, generoase, harnice, modeste etc. - virtutile femeii secolului XIX. Exemplu de "lectie de viata": de Craciun mama le anunta ca, fiind razboi, nu vor primi cadouri, dar surorile pun impreuna toate micile lor economii ca sa cumpere un cadou mamei; aceasta insa le pune sa ia toate bunatatile de la masa de Craciun si sa le duca cadou unei familii sarace! Si totusi, cele 4 surori nu sunt eroinele conventionale ale unei carti pentru domnisoare; isi fac o lume a lor: o societate secreta, o trupa de teatru - si in special pe baietoasa, nonconformista si imaginativa Jo (cea cu ideile) o simtim contemporana noastra. Mi-a placut de ea si cred ca mi-ar fi placut mai mult sa fi citit cartea la varsta potrivita, la varsta lor. (ebook eng. gratis)

Vietile paralele de Florina Ilis: seamana intr-un fel cu lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta - multe pagini sunt  juxtapuneri de citate fara ghilimele: din  caietele lui Eminescu (asa numitul "fragmentarium"), din articolele lui politice, din amintirile diversilor contemporani... Asta nu e neaparat o problema, ceea ce e condamnabil la o lucrare stiintifica, e acceptabil la o carte postmodernista. Ideea e originala: un securist din anii '50 e trimis inapoi in timp sa-l urmareasca pe Eminescu si sa-l influenteze politic pentru cauza proletariatului.  Infiltrat ca si coleg de camera cu poetul in ospiciul austriac - logoreea deliranta a lui Eminescu se intrepatrunde cu replicile in limba de lemn ale securistului. Acesta culege si informatii de la contemporani (ajunsi astfel "surse"), alcatuindu-i poetului un adevarat dosar de securitate. In ciuda originalitatii si a vastei documentari, nu mi-a chiar placut - am si citit-o cu intreruperi. Poate pentru ca m-au cam plictisit atatea pagini de delir, poate ca stiam deja prea multe despre Eminescu si sesizam nepotrivirile cu faptele reale - sau cu viziunea mea asupra faptelor? (ebook)

Fata cu picioarele de sticla de Ali Shaw: o carte ciudata si trista. Se petrece pe o insula stranie, cu fenomene inexpicabile si creaturi fantastice. Iar oamenii care o locuiesc sunt la randul lor niste "insule": insingurati, inchisi fiecare in carapacea lui, au pierdut (sau nu au dobanidit) capacitatea de comunicare, desi fire nevazute ii leaga unii de ceilalti, din trecutul care contine lucruri nelamurite si rani nevindecate. Un biolog traieste  rupt de lume, in mijlocul naturii, ocrotind animalele si evitand oamenii. O mama pretinde ca nu e acasa cand o cauta propriul fiu. Iar fiul, personaj principal, pare un caz de Asperger: nu doar ca ii e dificil sa interactioneze chiar si cu propria mama, dar nici nu suporta sa fie atins, nici chiar de fata pe care incepe sa o iubeasca. Aceasta fata se transforma treptat in sticla. (originalul in engleza la Amazon  - ebook si pe hartie )

Oblomov de I. Goncearov: un must read pt mine, dat fiind ca lenea, lipsa de energie, procrastinarea, e marele meu defect - si raritatea postarilor de aici e un bun indiciu. Boierul Oblomov, lenesul prin excelenta, duce o viata vegetativa, toata ziua in pat, chiar si cand primeste vizite, slujit de bombanitorul dar devotatul sau servitor Zahar. Imboldurile prietenului sau Stoltz si dragostea pentru Olga il scot o vreme din inertie, [spoiler] dar concluzia cartii pare sa fie ca nimeni nu poate sari peste umbra sa, ca dragostea poate face minuni, dar nu pana la capat: la primul obstacol, izolat cateva zile de influenta revitalizanta a Olgai, Oblomov recade in vechile obisnuinte. [end spoiler] (ebook)

marți, 27 octombrie 2015

Stephen King - JFK 11.22.63


Stephen King, "JFK. 11.22.63", Nemira, 2014

Un om obisnuit, profesor de engleza, e scos din viata lui obisnuita cand afla de un portal in timp, care il duce in anul 1958. Incearca sa indrepte trecutul: intai istoria mica - un accident, o crima - apoi istoria mare: sa impiedice asasinarea lui Kennedy. Problema e ca trecutul nu vrea sa fie schimbat si opune rezistenta, cu atat mai mare cu cat schimbarea ar fi mai mare: o serie de coincidente nefaste, de ghinioane, de accidente lucreaza impotriva personajului.

Ca sa-l salveze pe Kennedy, trebuie sa traiasca 5 ani in trecut, pana in 1963 - prilej pentru King sa ne transpuna in acea epoca dinainte de revolutia culturala / sexuala / a civil rights care a schimbat America si lumea. O epoca cu alte reguli, alte libertati si alte interdictii. O epoca in care puteai sa porti pistol (nu-ti trebuia vreun act la cumparare), dar nu puteai sa porti par lung ca profesor de liceu; in care puteai fuma oriunde (in autobuz de pilda), dar nu puteai ramane peste noapte la iubita ta, ca o compromiteai. O epoca cu miros mai urat, dar cu gust mai bun, daca e sa-l credem pe King. In asteptarea momentului crucial, personajul se integreaza perfect in viata obisnuita a unui orasel idilic de provincie - atat de bine, ca n-ar mai vrea sa se intoarca in zilele noastre. Acolo isi intalneste si sufletul pereche - insa situatia si misiunea lui il obliga la o multime de rezerve si minciuni care se acumuleaza intre ei.

Nu e horror. Are cateva scene f. violente - un tata isi omoara copiii cu un ciocan, un sot isi mutileaza sotia cu un cutit - dar accentul nu cade pe ele, nici macar pe evenimentul istoric din titlu, ci pe viata de zi cu zi din America acelor ani, reconstituita de King cu minutie si nostalgie. Kennedy nici nu apare ca personaj, decat intr-o scurta convorbire telefonica si in aparitii TV; in schimb, asasinul sau, Oswald, e urmarit pas cu pas: il vedem in locuinta sa mizera, expunandu-si ideile bizare (de stanga - nu stiusem ca individul a stat o vreme in URSS, de unde s-a intors cu o sotie rusoaica), batandu-si sotia, dezmierdandu-si fetita, incasand neputincios morala mamei sale cicalitoare. Si aici Stephen King pare sa se fi documentat f. minutios si dozeaza cu grija, evitand si excesul de umanizare, si cel de demonizare neverosimila.

Mai multe gasiti in recenzia lui Cinabru, care mi-a trezit interesul - mie care nu mai citisem nimic de Stephen King. Nu e must read decat daca va fascineaza cazul Kennedy sau America anilor '50, insa daca, la fel ca mine, ati tot auzit de King, sunteti un pic curiosi, dar nu va prea atrage horror-ul, puteti incerca asta. Cartea o gasiti de vanzare pe site-ul editurii Nemira (sau la libraria Libris, sau la libraria Elefant), sau, daca preferati originalul in engleza, la Amazon (inclusiv ebook Kindle).

luni, 17 august 2015

Lucian Boia - Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie ?

Lucian Boia, "Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie ?",  Humanitas 2014

Este o carte informativa si echilibrata, care prezinta (poate cam succint, in cele doar 100 de pagini - e ceea ce i s-ar putea reprosa) monarhia in Romania si in lume, cu bune si cu mai putin bune. Face portretele celor 4 regi, incepand printr-o caracterizare laconica, dar sugestiva, a fiecaruia:

Carol I, "un rege altfel decat supusii sai", german din cap pana-n picioare, dirijand cu mana ferma alternanta partidelor la guvernare, dar fara sa depaseasca limitele Constitutiei de atunci, care lasa regelui mare parte din puterea executiva. N-a fost doar un arbitru, ci si "un "jucator" activ", dar "cu discernamant si cu prudenta""preferand de departe stabilitatea oricarei strategii reformatoare".

Ferdinand, "un rege slab, foarte slab, uneori neinchipuit de slab" - slabiciunea fiind a vointei, nu a intelectului, unde ar fi fost inzestrat, cultivat, un intelectual, spune Boia; era insa incapabil sa ia o decizie si chiar prefera sa fie scutit de povara deciziei si se supuna vointelor mai tari: prim-ministrul sau, Ionel Bratianu si mai ales sotia sa, regina Maria, care "era exact opusul sotului ei: hotarata, energica, voluntara, combativa, comunicativa, charismatica..."

Carol al II-lea,  regele cu "cele mai mari calitati si cele mai multe defecte" - aici m-a surprins si nu m-a convins. Boia nu ii trece sub tacere crimele, vorbeste chiar despre o adevarata "noapte a sfantului Bartolomeu" romaneasca in care au fost executati sumar peste 200 de legionari - dupa asasinarea lui Armand Calinescu - si remarca indreptatit "Raspunzand unei actiuni criminale cu aceeasi moneda [...] statul devenea el insusi criminal." Insa considera, se pare, ca sprijinul consistent si inspirat acordat de rege culturii ii rascumpara orice, chiar si petele de sange.

Mihai I, "un rege sub vremuri", "ar fi fost un excelent rege de tip scandinav" zice Boia, "cu conditia ca Romania insasi sa ramana in limitele normalitatii". In vremurile tulburi de care a avut parte, insa, Antonescu "nemailasandu-i nici o farama de autoritate", nu s-a putut simti cu adevarat rege decat la 23 august '44, dar pentru scurta vreme: tara era ocupata, invinsa, la cheremul lui Stalin, si dupa doar jumate de an, in 6 martie '45, se instala primul guvern comunist, al lui Petru Groza; protestul lui prin "greva regala" a fost zadarnic. "Dupa acest ultim esec, regele a incetat orice forma de opozitie". "Regele a inaugurat in noiembrie 1946 Parlamentul rezultat din alegerile falsificate."

Boia nu sustine ca "Monarhia slaveaza Romania." Considera (justificat) ca in 1866, monarhia si principele strain erau categoric cea mai buna solutie: nu numai pentru relatiile externe si prestigul tanarului stat (Carol I era inrudit si cu imparatul Germaniei, si cu al Frantei, Napoleon al III-lea), ci si pentru a pune capat frecventelor schimbari de domnii de care suferisera timp de secole ambele principate romanesti. Astazi insa, cand in monarhiile europene supravietuitoare regii sunt redusi peste tot la roluri pur decorative, revenirea la monarhie n-ar mai putea influenta fundamental evolutia tarii.

Nu veti gasi cancanuri, intrigi amoroase; Elena Vacarescu si Elena Lupescu abia sunt pomenite in treacat; despre prima casatorie, clandestina, a lui Carol al II-lea, sau de promiscuitatea lui, nici nu se pomeneste; la fel, nimic despre amorurile reginei Maria, singurul personaj prezentat intr-o lumina exclusiv favorabila. Sunt insa alte detalii din viata personala a regilor, inclusiv, in addenda, o relatare pe larg despre examenul de bacalaureat al viitorului Carol al II-lea, in care tanarul print si regele Carol I, prezent in sala, discuta despre literatura lui Caragiale.

Nu mi-a placut faptul ca am aflat prea putine lucruri noi, dar mi-a placut ca se potrivea in buna parte cu propriile-mi pareri - ca dovada, si eu folosisem aici expresia "un om sub vremuri" pentru regele Mihai.

Se poate comanda online de la libraria Libris (pe hartie) sau de la libraria Elefant (pe hartie sau ca ebook (ePub/PDF cu DRM)). Eu am citit-o pe hartie, lucru de care aproape ca ma dezobisnuisem...