luni, 29 decembrie 2014

Iubirea distructiva in 2 ipostaze literare: Lolita si Colectionarul

Vladimir Nabokov, Lolita, Editura Polirom, 2011

John Fowles, Colectionarul, Editura Polirom, 2007

Dragostea a fost dintotdeauna subiectul preferat al literaturii, cantat in poeme si descris in proza de mii de ani - incepand probabil cu Cantarea Cantarilor - de regula  ca un sentiment  inaltator, care scoate la lumina ce e mai frumos in om si da farmec vietii. Putine sunt cartile care fac nota discordanta,  care vorbesc despre fata intunecata a dragostei - dintre ele,  primele care imi vin in minte sunt Lolita lui Nabokov si Colectionarul lui Fowles.

Dincolo de toate deosebirile: intre scriitura celor doi, intre perechile de personaje:   incultul Fred/Caliban al lui Fowles si eruditul, rafinatul Humbert Humbert, precum si intre victime: Miranda, intelectuala si artista si respectiv Lolita, tupeista si  putin vulgara pustoaica americana refractara la cultura "inalta", interesata doar de pop culture, de pilda de benzi desentate... dincolo faptul ca in Lolita e vorba de pedofilie, de un om matur si o fetita (initial de 12 ani) pe cand in Colectionarul e vorba de doi tineri potriviti ca varsta, dar nu si ca personalitate... dincolo de toate astea, situatia e similara: in ambele avem teminicieri indragostiti, prizonierii prizonierelor lor, pe care le adora, la care se gandesc toata emotia si gingasia de care sunt capabili - vezi cum incepe "Lolita, light of my life...", dar si inceputul Colectionarului pare cititorului neprevenit povestea unei dragoste obisnuite - pe care vor sa le rasfete coplesindu-le cu cadouri, oferindu-le orice isi doresc... in afara de  libertate: sunt mereu la panda, pentru a sesiza si preintampina sau impiedica prompt orice incercare de evadare a prizonierelor lor.

(Draft din 18 septembrie 2011)

vineri, 12 decembrie 2014

Valeriu Anania – Memorii – 2


Valeriu/Bartolomeu Anania, Memorii, Polirom, 2011 (ebook)

(continuare - prima parte aici)

Cum ziceam, curand dupa calugarire incep sa se adune deziluziile - tanarul Vartolomeu simte ca nu are vocatie monahala si pe de alta parte vede ca nici viata calugareasca din jurul lui nu se prea potriveste cu idealul monahal - ceea ce il arunca intr-o depresie, in prima lui mare criza sufleteasca, din care il scoate intalnirea providentiala cu staretul Gherasim Bica, un calugar ideal, total dedicat slujirii aproapelui (culmea, aflam ca peste ani acesta va trece la randul lui printr-o criza sufleteasca, va lasa calugaria si se va casatori). Criza interioara astfel rezolvata, vor urma crizele exterioare ale unei existente foarte framantate, atat datorita vremurilor potrivnice cat si datorita neastamparului firii sale.

Cartea ne poarta prin tot felul de medii si locuri, urmand destinul sinuos si al autorului; avem ocazia sa-l vedem pe orginalul calugar disecand pasionat cadavre si broaste ca student la medicina, apoi deghizandu-se ca sa scape de politie, ca lider al grevei studentesti, apoi construind din carton decoruri si regizand piese de teatru, iar mai tarziu, in partea a doua, facand plaja in Hawaii.

Printre toate acestea se incheaga un personaj-autor viu, cu multa personalitate, chiar daca greu de prins intr-un tipar: un calugar deloc mistic,  dar cu o credinta solida de om cu radacini taranesti, care si-a inceput viata si activitatea literara pascand vaca - inteligenta, cultura vasta, cizelarea nu se traduc la el intr-un minus de vitalitate; e plin de energie, cu stofa de lider, activ, patimas, impulsiv uneori pana la iesiri violente, dar alteori abil si cu tact, pricepandu-se (asemenea mai marelui sau, patriarhul Justinian) "sa discute cu adversarul de pe pozitii aparent comune"; are charisma; place femeilor - si nu ezita sa ne-o spuna; are umor.

A doua parte... as fi preferat sa lipseasca; ar fi fost o carte mai buna (si mai ieftina) fara aceasta coada de peste. Daca prima parte ne tine cu sufletul la gura insotindu-ne eroul ne-fictiv prin toate acele peripetii, a doua parte ne ingroapa in informatii detaliate despre treburile episcopiei romane din America, total neinteresante pentru cititor - parca ar fi un raport, o dare de seama. Ne povesteste de pilda pe o pagina intreaga demersurile episcopului sau Victorin ca sa il faca arhiereu pe un oarecare preot Vasilachi, reusind in cele din urma sa-l faca doar arhimandrit mitrofor, ceea ce nu l-a multumit pe deplin caci astfel protejatul lui avea mitra dar nu avea omofor (?). Nu-si uita nici inamicii: un anume Amariu[tei] era (reproduc textual) "mare mancator de rahat"... Pe scurt, plictiseala cvasi-totala - intrerupta doar de jurnalul din Hawaii.

[Draft din 18-24 martie 2010, publicat aproape nemodificat - desi atunci consiederam ca ar mai fi fost destule de spus, in special despre "inchisorile lui", e prea tarziu acum, prea mult timp de cand am citit-o.]

Fragmente gasiti pe vechiul meu blog. Alta recenzie gasiti la capricornk13, care a citit-o la recomandarea mea si i-a placut, desi e atee convinsa - a citit-o ca "un roman de aventuri" :)

vineri, 5 decembrie 2014

Fragmente de jurnal de lectura - 2011 - 2012

[De fapt sunt inceputuri de postari despre carti, care n-au fost duse pana la capat.]

18 dec. 2012

Alessandro Baricco, Emaus, Humanitas 2012
E a doua oara cand ma dezamageste Alessandro Baricco si nu cred ca va mai exista si a treia oara - nu cred ca ma va mai convinge cineva vreodata sa-i cumpar vreo carte (poate cel mult sa imprumut). Prima dezamagire a fost cu "Barbarii", in care autorul se plangea de "barbaria" epocii noastre cam in linia lui Patapievici din "Omul recent", dar mult mai accesibil, venind cu exemple din fotbal, vinuri (teme complet neinteresante pt mine)  si desigur "barbaria" suprema, internetul.


24 martie 2012

Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011
Niciodata nu mi-a placut literatura cu teme rurale. In copilarie preferam pe Olguta, Danut si Monica de la Medeleni lui Nica a lui Stefan a Petrei iar mai tarziu, in liceu, preferam Enigma Otiliei si romanele lui Camil Petrescu celor ale lui Rebreanu sau Morometilor pe care nu i-am citit. Si totusi, nu stiu de ce, in ciuda biasului contra Martei Petreu pentru figura urata pe care i-a facut-o post mortem lui Mihail Sebastian, de cand am citit recenzia teroristei, cartea asta a ajuns in fruntea listei de carti romanesti pe care vreau sa le citesc.

Poate pentru ca nu e deloc samanatorista. Nu idealizeaza nici taranul roman nici viata la tara. Dimpotriva, ne prezintă familia disfunctionala in varianta rurala.


18 septembrie 2011

Vara, caldura, atmosfera de vacanta predispuneau la lecturi usoare. Partea buna cu lecturile usoare e ca si sa scrii despre ele e mai usor (dupa cum observati, ultimele carti despre care am scris sunt 2 SF-uri si un horror, pe cand despre Swann al lui Proust n-am scris si nici nu cred ca o voi face). Totusi nu stiu nici eu exact cum se face ca in vara asta am citit, aproape consecutiv, doua povesti pentru copii. O fi nostalgia copilariei, o fi faptul ca una din cartile mele dragi, pe care as include-o in orice topuri si recomandari si as lua-o cu mine pe o insula pustie, e Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende, care m-a convins ca uneori o poveste pentru copii e o lectura potrivita la varsta adulta - am citit-o abia la maturitate si, desi cred ca m-ar fi incantat si in copilarie, exista lucruri pe care nu stiu daca le-as fi inteles deplin atunci. Cele doua povesti de acum nu par sa faca parte din categoria asta,  sunt realmente povesti pentru copii si atat - ceea ce pe mine m-a dezamagit un pic, aveam asteptari mai mari de la acesti autori, desi nu cred ca am dreptul sa le reprosez ca sunt exact ceea ce zic ca sunt si nu (si) altceva...

[era vorba de C.S. Lewis, Nepotul magicianului si:]

Salman Rushdie, Harun si marea de povesti, Polirom
E prima carte de Salman Rushdie pe care o citesc. Cred ca nu e printre cele mai reprezentative, fiind o  poveste pentru copii. Tema seamana foarte mult cu cea a din Povestea fara sfarsit - si aici e vorba de salvarea  lumii povestilor, a fanteziei, poluata si amenintata de distrugere, si salvatorul va fi tot un baietel din lumea noastra. Mai mult, si aici baietelul ramasese fara mama - si cu un tata deprimat si trist din cauza asta - dar spre deosebire de Bastian, nu pentru totdeauna. Poate datorita asemanarii temei am facut implicit si  inevitabil comparatie cu Povestea mea preferata si de aceea povestea lui Rushdie nu m-a cucerit pe deplin.

Sper ca nu se intelege cumva ca ar fi o copie dupa Povestea fara sfarsit. Nici vorba. Asemanarile se opresc la cele mentionate de mine si nu stiu daca sunt intentionate.

[Le postez asa cum sunt - crampeie din ce citeam si ce gandeam acum 2-3 ani.] 

miercuri, 3 decembrie 2014

Philip Roth - Complexul lui Portnoy

Philip Roth, Complexul lui Portnoy, Polirom, 2011, colectia Top 10+

In engleza Portnoy's Complaint, titlul contine un joc de cuvinte intraductibil: poate insemna  si "complexul/boala lui Portnoy" dar si "plangerea lui Portnoy" - si intr-adevar cartea este o lunga jelanie, o lunga confesiune amuzant-plangareata, lunga si dezlanata, pe care un intelectual evreu american peste 30 de ani, Alex Portnoy, o face psihologului.

Desi atinge ocazional prezentul si relatiile lui pasagere, cartea se concentreaza pe copilarie si adolescenta, pe familia sa si in special pe mama sa, a carei iubire posesiva i-a marcat viata; asta pentru ca el crede ca faptul ca e afemeiat si nu se poate opri la o femeie sa-si intemeieze o familie s-ar datora copilariei si adolescentei sale, familiei sale sufocante si in special mamei, foarte dominatoare nu numai cu fiul ci si cu sotul.

E vorba de o familie de evrei americani de origine est-europeana, care vorbesc engleza amestecand in ea cuvinte idis, care traiesc in comunitatea lor inchisa. E mult sovinism in acest mediu (in randul evreilor maturi - caci cei tineri il respiung); e drept, un sovinism nonviolent, caci evreii nu incearca in niciun fel sa faca rau ne-evreilor care ii inconjoara, dar se feresc de ei, pun intre ei si restul lumii o distanta in care intra neincredere, teama si o doza de dispret. N-as sti sa spun daca tema principala a cartii e evreitatea sau sexualitatea.

Prima carte de Philip Roth citita si parca ma asteptam la mai mult, avand in vedere ca tot aud numele lui cand se vorbeste de candidatii cu sanse la Nobel. Nu e un must read dupa parerea mea, totusi exista o categorie de cititori carora le-o recomand: daca vi se pare ca parintii vostri au fost prea sufocanti, veti vedea ca se poate mult mai rau...

[Draft din 4 septembrie 2012, publicat aproape nemodificat]