miercuri, 30 mai 2012

Michel Houellebecq - Platforma

Michel Houellebecq, "Platforma", Polirom, 2011 (traducere de Emanoil Marcu)


Mi s-a parut cea mai slaba carte a lui Houellebecq. E un fel de fantezie sexuala de la cap la coada - sau aproape pana la coada; faptul ca i-a lipit o coada de peste tragica pe ultimele cateva zeci de pagini nu schimba datele problemei, nu o face decat sa fie  "varză cu fite de sparanghel", cum zicea capricornk13 despre o alta carte de-a lui (mai buna insa).

Tema e turismul sexual, povestea se petrece in mare parte in locatii exotice ca Thailanda si Cuba si e o succesiune de acuplari in 2, 3, 4, variind doar pozitiile, nr si rasa partenerilor: prostituate thailandeze, camerista cubaneza, cuplu de negri...  si totul decurge ca intr-un film porno:
Valerie m-a incalecat [...] In clipa aceea, pe tereasa,  am zarit o camerista care matura nisipul. Perdeaua era trasa, fereastra larg deschisa. Intalnindu-mi privirea, fata a pufnit in ras. Valerie s-a indreptat, i-a facut semn sa se apropie. [...] Cand [fata] a intrat in camera, [Valerie] a inceput sa-i descheie bluza [si urmeaza o partida de sex in 3].
Naratorul, Michel, este un tip de 40 de ani absolut oarecare, contabil la stat. Valerie este si ea initial, aparent, o fata oarecare; cu o fatza banala si un corp superb ascuns sub haine lalai, cu oarece tendinte lesbiene (asta dovedindu-se o calitate, vezi mai sus), e buna, sufletista, dornica sa daruiasca, are o cariera de succes in turism (desi nu e ambitioasa!), un salariu mare si doar 27 de ani  - si se indragosteste inexplicabil de cvadragenarul Michel. La fel de inexplicabila e brusca transformare a lui Valerie, cand Michel o descopera (initial o ignora, captivat de thailnadeze), dintr-o fata linistita, modesta, serioasa, in amanta perfecta, experta in arta amorului, fara nicio sfiala, gata de orice ca sa-i faca placere, inclusiv sa introduca ocazional o a 3-a persoana, ca mai sus.

Atunci cand capricornk13 a fost atat de caustica cu Houellebecq, eu i-am luat partial aparearea, zicand intr-un comentariu:

Ca scriitor si mie mi se pare aproape 0 (cand e vorba de a crea niste personaje vii, o poveste, a scrie bine etc.); ca “filozofie”… ceea ce face el acolo nu e desigur filozofie, ci filozofare a omului obisnuit, fara adevarata cultura filozofica, care se izbeste de niste probleme ce il pun pe ganduri… insa mie mi se pare ca atinge niste probleme reale, niste puncte nevralgice ale societatii noastre si asta e totusi de apreciat, chiar daca ar putea spune toate alea la fel de bine intr-un eseu, nu intr-un roman si chiar daca in toate romanele repeta aceleasi lucruri.

Si nu cred ca vrea doar sa socheze sau sa ofere echivlentul scris al unui film porno. Tine cont ca in cartile lui personajele principale sunt totdeauna loserii, cartile sunt nu atat despre sex cat despre dorinta si frustrare…

Si ce spuneam mi se pare in continuare valabil pt alte carti ale autorului (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule); cartea asta insa e pur si simplu echivalentul scris al unui film porno. Mai sunt oarecare interludii intre partide, in care se discuta pe larg despre problemele industriei turismului si se gaseste solutia: organziarea semioficiala a turismului sexual, prezentata ca o idee revolutionara, care va transforma industria turistica:
de o parte sunt milioane de  occidentali care au totul, dar care nu reusesc sa gaseasca satisfactie sexuala[...];De cealalta parte, sunt miliarde de indivizi care nu au nimic, care mor de foame, [...] care nu mai au de vandut decat trupul [...]: este o situatie de schimb ideala. Si este incredibil cati bani pot iesi de aici: mai multi decat din informatica [...]
Cinicul, lucidul Houellebecq pare sa aiba o imagine destul de edulcorata despre prostitutia din "lumea a 3-a", iar pe cei revoltati de ea ii taxeaza drept "ciufuti" al caror unic obiectiv este sa strice placerea turistilor; faptul ca 1/3 din prostituatele thailandeze sunt seropozitive e mentionat doar in treacat si, tezist, Houellebecq face ca cea mai indignata de turismul sexual sa fie exact cea mai antipatica din grupul de turisti, o femeie a carei "expresie de baza era una de rautate".

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca nu o recomand - decat daca aveti un interes special pt turismul sexual :D

PS - Later edit, luni 4 iunie:
Dupa spusele lui dragos de la chestii livresti, la intalnirea cu cititorii romani de sambata trecuta, de la Bookfest, Houellebecq ar fi zis ca "romanele lui au si ele clipe de fericire, dar scurte". Adevarat, observasem si eu asta, doar ca nu sunt neaparat scurte, chiar daca se curma la un moment dat - cum ziceam, "Platforma" e aproape numai "clipe de fericire" pana aproape de final si poate de aceea e si cea mai slaba, dupa parerea mea, pt ca  punctul forte al lui Houellebecq nu e felul cum prezinta fericirea ci frustrarea sexuala; in ce priveste descrierea "clipelor de fericire", ar putea lua lectii, el, islamofobul care in cartea asta e mai pornit decat oricand impotriva arabilor, de la anonimii arabi care au creat acum 1000 de ani 1001 de nopti. Se intelege de la sine ca fericirea (anti)eroilor lui e intotdeauna sexuala, e femeia perfecta: atragatoare, iubitoare, devotata, supusa, mereu dispusa, care ii face sa traiasca, vorba lui Hasdeu in Micuta, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie" - uneori nu doar una singura, ca femeia pefecta n-ar fi perfecta daca n-ar fi deschisa la sex in grup, chiar din primele luni ale relatiei. Neverosimilitatea personajului feminin si a situatiei - dragostea totala a femeii perfecte pt loserul oarecare - e atat de mare ca intr-o carte cu adevarat lucida asa ceva nu s-ar putea sfarsi decat cu "si atunci m-am trezit si am vazut ca iarasi patasem cearsaful." Houellebecq insa, uneori - si in cartea asta, si in "Particulele elementare"- reuseste sa curme situatiile astea neversoimile in moduri inca mai neverosimle, de tip "deus ex machina"... doar in "Posibilitatea unei insule" se sfarsesc normal (se satura el de ea respectiv se satura ea de el).

vineri, 25 mai 2012

Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Kazuo Ishiguro, "Sa nu ma parasesti" ("Never let me go"), Polirom, 2011 (traducere de Vali Florescu)

Pret: in romana 18 lei tiparita
original engleza: 10 $ tiparita / 13 $ ebook Kindle

Cei trei eroi ai cartii, Kathy, Ruth si Tommy, sunt prieteni din copilarie, au crescut impreuna intr-o scoala englezeasca mai deosebita, numita Hailsham, de care ii leaga o multime de amintiri - acum multi dintre cei din jurul lor ii invidiaza pentru privilegiul de a fi de la Hailsham. In prima parte a cartii  ii vedem pe cei trei crescand acolo, mai intai copii apoi adolescenti. In unele privinte e o scoala ca oricare alta, in care baietii il necajesc si umilesc continuu prin farse rautaciose pe cel mai vulnerabil dintre ei, in care fetele se grupeaza in bisericute si isi spun secrete, iar cand intra in adolescenta incep sa se formeze perechi.

Naraţiunea, alcatuita din amintirile fragmentate ale lui Kathy, se concentrează pe cei trei prieteni: Tommy, căruia farsele crude ale colegilor săi îi provoaca crize de nervi, Ruth, o fata voluntara, dominatoare, lidera grupului si Kathy insasi, fata buna, empatica, dar dominata de Ruth. Se concentreaza pe relatiile dintre ei trei, pe inchegarea prieteniei lor, cu urcusurile si coborasurile ei, dar printre randuri sesizam ca Hailsham e o scoala foarte atipica. O şcoala unde se pune atâta accent pe arta, pe creativitate, ca cel mai netalentat elev, Tommy, devine cel mai dispreţuit şi bullied de colegii a săi. O scoala din care n-au iesit niciodata, caci niciunul nu are familie, unde cel mai fericit eveniment, mult asteptat de ei, e cand primesc lucruri de la solduri. O scoala unde fumatul este privit ca o mare crima si elevii sunt socati de marturisirea profesoarei de sport ca a fumat candva. O scoala unde profesorii se numesc "paznici" (guardians) - eu parca as fi tradus prin "supraveghetori", sa nu fie chiar asa batator la ochi.

Nu pot merge mai departe fara spoilere, dar cred ca mai toti cei care citesc cartea asta stiu dinainte ca este vorba despre - atentie spoiler - clone. Si copiii stiu asta, stiu de mici ca rostul lor in viata e sa fie donatori, dar asta nu ii prea preocupa, fiind vorba de un viitor vag, neprecizat, la fel cum fac si copiii obisnuiti ce stiu ca toti oamenii vor muri candva dar nu-si bat capul cu asta. Apoi se fac mari, pleaca de la Hailsham, ajung la Casute, unde sunt intr-un fel de vacanta, citesc, hoinaresc, se plictisesc... si asteapta sa le vina randul...

E curios cum, desi pot circula liber prin tara, niciunul dintre cei trei nu incearca sa fuga, sa se ascunda in masa oamenilor obisnuiti. Probabil cunostintele lor precare despre restul lumii nu le-ar fi prea permis sa se integreze, dar ei nici macar nu incearca, niciunul. Se straduiesc sa obtina doar o amanare, printr-o portita care, dupa stirea lor, ar fi prevazuta chiar de sistem, dar nu sa se revolte impotriva sistemului. Chiar si voluntara Ruth se multumeste doar sa viseze la o slujba corporatista intr-un birou, ca la un vis pe care il stie imposibil, iar Tommy isi varsa furia si revolta urland in gol; cat despre Kathy, este mentinuta multi ani in rolul de ingrijitoare (meserie ce presupunea nu ingrijiri medicale ci suport sufletesc pentru clonele ce reuseau sa supravietuiasca primelor donatii) nu numai datorita empatiei ci si a docilitatii ei.

Clonele acestea, despre care multi se indoiesc ca ar avea suflet, au de fapt suflete complexe, in care incap sentimente durabile dar nerostite - n-am citit si nici vazut filmul dupa "Ramasitele zilei" dar inteleg ca asta e ceva specific lui Kazuo Ishiguro.

--- end spoiler ---

E multa tristete, cu toate astea cred ca o sa va placa (la mine si tristetea dar si placerea au fost intrucatva diminuate de faptul ca vazusem inatine filmul si stiam tot ce va urma).

joi, 24 mai 2012

Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana""ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.

sâmbătă, 19 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare

Sofi Oksanen, "Purificare", Polirom, 2012 (tiparita sau ebook)

Intr-un sat depopulat din Estonia ex-sovietica, intr-o casa batraneasca plina de borcane de gem si muraturi si de plante puse la uscat pe ziare, o batrana traieste singura, asteptand vizitele fiicei ei din strainatate, enervandu-se pe mustele care ii intra in bucatarie si pe baietii care ii dau cu pietre in geam. Se trezeste insa cu o vizita neasteptata: gaseste in gradina o fata necunoscuta, bine imbracata dar murdara, batuta si foarte speriata, spunand intr-o estoniana cu accent rusesc dar cu parfum arhaic o poveste incropita, contradictorie, evident neadevarata. Povestea e neadevarata, dar spaima e reala, coplesitoare - si aici batrana Aliide nu se poate insela, ca a trait-o candva si ea.

Batrana nu prea stie ce sa se faca cu fata asta: ar vrea sa scape de ea, totusi n-o lasa sufletul sa o alunge. O tot tatoneaza, o suspecteaza, oscileaza, face gesturi generoase, ocrotitoare, dar si unele de o rautate meschina revoltatoare (faza cu carnatul m-a ingretosat). Caci Aliide nu e  bunicuta blanda, cu suflet cald, din reclamele la uleiul Bunica. Batrana care azi fierbe bulionul si leaga borcanele de dulceata a trecut prin multe si a fost in stare de multe in situatiile limita in care a pus-o viata, traversand o epoca foarte framantata: al doilea razboi mondial si instaurarea comunismului.

In paralel cu tatonarile dintre cele doua femei atat de diferite dar care au mult mai mai multe in comun decat s-ar crede, aflam povestile lor prin incursiuni in trecut - in trecutul recent al tinerei Zara, [spoiler] care abia scapase din mainile unor proxeneti rusi [end spoiler], dar si in trecutul indepartat, incepand chiar dinainte de razboi, cand adolescenta Aliide se indragosteste de Hans, care insa ajunge sotul surorii ei mai mari, Ingel. In povestea Aliidei se impletesc strans doua fire: "istoria mica" a iubirii ei neimpartasite si nevindecabile pentru Hans si "istoria mare" care, facand din Hans un proscris cautat de autoritatile sovietice, o face si pe ea sa intre in vizorul lor. [spoiler] Pana la urma este povestea unei auto-"reeducari", in care victima disperata gaseste o singura cale de a iesi din situatia de victima: pactizarea cu opresorii. [end spoiler]

O recenzie mai lamuritoare, dar cu usoare spoilere, gasiti la Ionuca. Cum bine zice ea acolo, e o carte puternica; as recomanda-o, dar nu oricui, ca si pentru mine a fost in unele locuri aproape de limita suportabilitatii.

Autoarea, Sofi Oksanen, e relativ tanara - nascuta in '77, deci cam din generatia noastra - si e uimitor ca a ajuns atat de cunoscuta peste hotare o scriitoare finlandeza atat de tanara (e si pe jumate estoniana dupa mama).

luni, 14 mai 2012

Marta Petreu - Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu - Mihail Sebastian


Desi Nae Ionescu apare primul in titlu, cartea e despre Mihail Sebastian,   accentul cazand pe relatia lui cu Nae Ionescu si pe perioada in  care Sebastian a lucrat la Cuvantul, ziarul acestuia. E probabil cea mai nedreapta biografie a unui scriitor citita de mine.

Cartea e extrem de subiectiva. Nae Ionescu e, inca din titlu, Diavolul, iar Mihail Sebastian e "vrajit, adica sedus si indragostit" de acest personaj si "simtea nu numai bucuria indragostita de a-i fi in preajma, ci si placerea masochista de a i se supune" caci "iubirea lor [e] lesne incadrabila in relatiile de natura sadomasochista". "De doua mii de ani" este un "discurs indragostit", mai mult, "Declaratie de iubire, romanul este si o declaratie clara de vasalitate".  

Si Mihail Sebastian nu e doar un criptohomosexual(*) masochist  care se complace in postura de "sluga" ci si un "extremist moderat de dreapta" (oximoronul apartine Martei Petreu). Cartea se bazeaza pe multa documentare, dar si pe multa interpretare a surselor documentare - interpretare de foarte multe ori fortata, hazardata, in special in perioada legionara a Cuvantului.

Sunt si lucruri care stau in picioare, cel mai surprinzator fiind o bizara simpatie a lui Mihail Sebastian pentru... Mussolini ! Nu cred totusi ca e suficienta ca sa faca din el un extremist de dreapta, cata vreme in aceeasi perioada manifesta o constanta aversiune fata de Hitler si o surprinzatoare ingaduinta fata de URSS. Reala e si neincrederea lui Mihail Sebastian in democratia interbelica romaneasca si convingerea ca ar fi nevoie de o revolutie.

Mai departe insa incep speculatiile, interpretarile fortate, nefondate. Faptul ca un articol (apolitic) al lui Sebastian apare pe aceeasi pagina de ziar cu 2 citate din Carol al II-lea o face pe Marta Petreu sa spuna ca Nae Ionescu i-a facut lui Sebastian onoarea de a fi "coleg de pagina cu regele" ! (Ea n-o fi fost niciodata "colega de pagina" cu Ceausescu ?) Dar cel mai fortat sunt interpretate articolele lui Sebastian din timpul perioadei cand Cuvantul s-a apropiat de legionari (o luna si ceva - pana la suspendarea ziarului de catre autoritati). Marta Petreu incearca in permanenta sa gaseasca in ele similitudini cu articolele si ideile prolegionare ale lui Nae Ionescu si le vede chiar si in articolele care de fapt exprima (discret) pozitia opusa ("Cei care nu voteaza", "Omul cu revolverul" etc.). Ca una spune Mihail Sebastian si alta spune Marta Petreu ca ar spune Mihail Sebastian se poate intui chiar din citatele incluse in carte si devine absolut clar daca citesti acele articole in intregime (ceea ce eu am facut).

Nu o recomand, deoarce creeaza o imagine mult deformata - si deformata in rau - despre un om care nu merita asta. Daca totusi o luati, luati-o cum grano salis...

(citita pe tableta)

--------------------------
* Ipoteza preluata de la nepoata scriitorului, Michele Hechter, care nu si-a cunoscut unchiul irl.

miercuri, 9 mai 2012

Shopping list



Nu obisnuiesc sa public liste de cumparaturi livresti dar de data asta e vorba de ceva cu totul special - libraria virtuala Elefant mi-a facut cadou de Pasti carti la alegere in valoare de 300 RON:

Ada sau ardoarea de Vladimir Nabokov
(n-am citit nimic de Nabokov in afara de Lolita)
Complexul lui Portnoy de Philip Roth
(de Philip Roth n-am citit chiar nimic)
Dietetica lui Robinson de Alex. Leo Serban
(poate o sa-l inteleg mai bine pe als, adversaul meu in discutii pe blogul vechi)
Dimineata pierduta de Gabriela Adamesteanu - recenzie
(n-am citit nicio carte de-a ei - si e considerata una din cele mai bune scriitoare din ro)
Matei Iliescu de Radu Petrescu
(de care am auzit de la capricornk13 - recent a scris despre ea si Micawber)
Purificare de Sofi Oksanen - recenzie
(m-a convins postarea ionucai si o mai recomandase candva si dragos c.)
Platforma de Michel Houellebecq - recenzie
(desi i-am citit 2 carti si am vazut ca se cam repeta, insista pe aceeasi idee)
Sa nu ma parasesti de Kazuo Ishiguro - recenzie
(interesul mi-a fost trezit de film, apoi am citit despre ea si la Diana Borca)

Fantoma lui Gheorghiu-Dej de Vladimir Tismaneanu
(btw, Vladimir Tismaneanu e si blogger)
Istorie si mit in constiinta romaneasca de Lucian Boia
(despre care capricornk13 zicea ca ar trebui sa fie "O Biblie pentru Romania")

Istoria loviturilor de stat in Romania  - Vol. III - Cele trei dictaturi de Alex Mihai Stoenescu 
(la cererea familiei)

Multumesc !

Nici nu stiu cu care sa incep... Voi ce ma sfatuiti ? Totdeauna sunt in deruta cand am de ales intre prea multe optiuni  - de-asta am si folosit abia acum cuponul cadou primit inainte de Pasti. Sunt in total 11 carti: 7 de fictiune, 3 de istorie si una de eseuri, 9 barbati si 2 femei, 6 autori romani si 5 straini: un rus, un evreu american, o finlandezo-estoniana, un francez si un japonez, 6 de la Polirom, 2 de la Humanitas, una de la Curtea Veche, una de la Rao si una de la Paralela 45. Iar eu ma simt ca celebrul magar al lui Buridan :)

vineri, 4 mai 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte buna, copii!


Pret: 15 lei ebook / 37 lei tiparita

Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo -  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica... E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme - dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo... Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi... un paradis in care nu mai exista intoarcere...

Adolescentii sunt Leo, un smecheras din Timisoara, liderul grupului si autorul planului, impunand celorlalti prin indrazneala si lipsa de scrupule, Paul, care scrie povestiri SF si se viseaza scriitor, Marius, pe care la inceputul cartii il vedem intorcandu-se dupa 10 ani in tara la volanul unui Chevrolet Corvette, intruchipare a visului american, si Cristina, fata cuminte, tinuta din scrut de parinti. Toti trei baietii sunt mai mult sau mai putin indragostiti de ea, mai mult sau mai putin in secret, dar  cum "fetele cuminti prefera baietii rai", Cristina il alege pe Leo.

Daca cineva va dori sa reconstituie candva, in viitor, istoria vietii private din Romania ante- si post-revolutionara, din anii '80 pana in anului 2000, cred ca va gasi in cartea lui Radu Pavel Gheo material valoros. Se vede ca Gheo cunoaste bine Romania profunda. Avem satul romanesc in doua variante: banatean si moldovean, din anii '80 si respectiv din anul 2000, Iasul cu lumea lui culturala, in plus avem si America vazuta prin ochii emigrantului roman in curs de acomodare - scriitorul a trait el insusi experienta asta, iar dupa ce s-a reintors in tara a publicat o carte de nonfictiva despre experienta sa americana: "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a"

Minusuri:
- Prea multe p... - cred ca sunt mai multe decat in povestea cu acel nume a lui Creanga (cu care are doua personaje comune). Ok, asa vorbesc adolescentii si nu rareori si adultii, totusi cred ca impresia de realism se putea obtine si cu mai putine.
- Partea... hm... supranaturala. Bine, mi-a placut mult in primele pagini ale cartii (pe care le puteti descarca de aici), cand se insinueaza f. discret, abia ghicit, in cel mai lumesc context posibil: un  popa in campanie electorala. A inceput sa-mi displaca in partea cu Lisaveta. Ea ca personaj e ok: o tiganca de treaba dar care nu mai recunoaste ca e tiganca - am cunoscut si eu una irl - insa acea interventie [spoiler] divina [end spoiler] mi-a contrariat simtul dreptatii. Iar partea cu partida de carti mi s-a parut total aiurea.
- Apropo de contrariat simtul dreptatii: unul dintre personaje, profesor de liceu si scriitor talentat dar nepublicat, se culca cu o eleva (contextul amintind de mediatizatul caz al profesorului de sport) dar peste asta cartea trece usor, pomenind episodul doar in treacat; profesorul-scriitor semneaza "pactul cu diavolul", decade moral si literar, abia cand intra intr-o gasca culturala de pe langa o revista din Iasi !
- De ce trebuie sa moara atatea personaje ? [spoiler major] Inteleg ca moartea Cristinei era necesara in constructia cartii, dar mortile lui Marius si Leo mi s-au parut gratuite. Nu ca as fi vrut happy end. Dar Marius s-ar fi putut intoarce la viata lui goala de sens de "dincolo" iar Leo, care reapare la sfarsit doar ca sa moara in cateva pagini, putea lipsi sau, daca Gheo simtea nevoia sa-l "pedepseasca", ar fi putut esua intr-o inchisoare americana sa zicem - si nu cred ca romanul ar fi pierdut ceva. [end spoiler]

Dar una peste alta iese cu plus si o recomand celor ce au acum 30-40 de ani si un strop de nostalgie.