miercuri, 26 decembrie 2012

Sarbatori fericite & An nou fericit !

Stiu ca deja e cam tarziu dar...

Sarbatori fericite tuturor cititorilor si un An nou fericit cu cat mai multe bucurii ! (inclusiv - dar nu exclusiv - livresti)

Celor care aveti bloguri, sa va traiasca - la anul si la multi ani ! Sa ne mai citim reciproc si in 2013 !

duminică, 11 noiembrie 2012

Henriette Yvonne Stahl - Voica

Henriette Yvonne Stahl, Voica. Pontiful, Editura Litera, 2010

Pret: 14 lei (acum la reducere 5 lei)

Cartea aceasta ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti paseistii care ridica ode taranului roman si considera epoca interbelica un Paradis pierdut. Henriette Yvonne Stahl, frantuzoaica la origine si cu ceva ascendenta germana,stabilita de mica in Romania, a fost in stare sa scrie pe la 20 de ani acest remarcabil tablou al vietii la tara, mult mai putin idilic decat al lui Duiliu Zamfirescu, avand-o in prim plan pe Voica, figura memorabila de taranca, ce mi-a amintit de Maria (Mica) din Acasa, pe campia Armaghedonului a Martei Petreu: si la una si la alta nefericirea adanca, fara leac, tasneste uneori la suprafata in izbucniri de mare rautate si totusi nici una nici alta nu sunt personaje (total) negative.

E foarte multa violenta familiala si nu exista agresori si victime inocente, caci victimele sunt la randul lor agresoare pentru fiinte mai vulnerabile decat ele. Dumitru bate crunt pe Voica, dar si Voica bate crunt pe Floarea, cumnata, pe Ion, copilul din flori al lui Dumitru, iar Ion, copil de numai 3 ani, da si el cu batul in Stanca, o fetita sperioasa de 9 ani pe care tata-sau i-o tocmise "sluga" (ca pe atunci si acolo nu se spunea "babysitter"). Cea mai dura scena, mai dura pentru mine decat orice am intalnit in Viata lui Kostas Venetis, e insa cand Voica bate un caine, numai pentru ca e al Floarei, dusmancei; va previn ca e greu de suportat (si sa nu credeti ca eu sunt un fel de Brigitte Bardot, din contra, votez pentru eutanasierea cainilor vagabonzi cu ambele maini).

Henriette Yvonne Stahl ne mai prezinta si alte aspecte din viata satului: O fetita de 11 ani nu stie citi ca n-a facut decat cateva zile de socala; tatal ei l-a platit (in natura) pe dascal ca sa nu ii ia fata la scoala, sa poata sa aiba grija de un fratior mic; fetitei nu ii pasa: "Doar n-oi muri, ca-s fata, nu baiat!" O lauza zace la pat cu mari dureri; cu greu "domnisoara" (naratoarea)  ii convinge barbatul sa cheme doctorul, care fara sa o examineze ii da niste prafuri, aceleasi pe care le prescrie si pentru tuse... pana la urma o pune pe picioare moasa comunala, chemata tot la insistenta "domnisoarei"... Dumitru il imbata pe micutul Ion cu rachiu, mandru de el ca bea ca un om mare, si toata lumea se distreaza de shotiile copilului, caruia dupa asta ii e rau cateva zile...

A nu se crede totusi ca taranii sunt prezentati doar ca niste brute necioplite. Brutalitatea e doar una dintre fetzele lor, aceiasi oameni pot fi si politicosi si prietenosi in alte contexte, mai ales cand au interesul, iar cu "domnisoara" de la oras care sta la ei in gazda si e martora neputincioasa la toate astea, si Voica si Dumitru sunt de-a dreptul respectuosi - desi ea e tanara de tot, ei ii spun "domnisoara" iar ea le spune pe nume. Amandoi sunt oameni harnici, gospodari, chibzuiti, gandind in perspectiva: Voica nu vrea sa primeasca copilul din flori decat daca barbatul trece 2 pogoane pe numele ei, ca nu cumva copilul cand va fi mare s-o zvarle in strada; Dumitru nu vrea sa-i dea pogoanele ca s-o motiveze sa se poarte frumos cu copilul lui, sa nu-l bata, stiind ca la batranete va depinde de el; fiecare are dreptatea lui.

Alte pareri, tot favorabile, despre carte gasiti la luciat si la la capricorn.

joi, 8 noiembrie 2012

Octavian Soviany - Viata lui Kostas Venetis

Octavian Soviany, Viata lui Kostas Venetis, Cartea Romaneasca, 2011, 416 pagini (tiparita si ebook)

"De ce îl urmărim pe failibilul, chinuitul şi sordidul Kostas Venetis în aventurile lui înspăimântătoare, tandre, stângace, idioate, oribile, superflue sau revelatoare?  De ce ne afundăm într-o psihologie mocirloasă şi ne pierdem în labirintul opac şi de multe ori alienant al vieţii lui?" se intreba capricorn si nici eu nu stiu ce sa raspund. O fi gustul pentru senzational, o fi atractia ametitoare  a abisului... Dragos zicea ca asta ar putea fi "o carte în stare să tragă pe tineri din faţa calculatorului." Dupa aceste si alte recomandari calduroase si dupa unele ezitari (vedeam ca e comparat cu marchizul pe care eu nu-l suport) m-am hotarat pana la urma s-o citesc.

Întamplator am citit Viata lui Kostas Venetis in paralel cu Bel Ami al lui Maupassant si am avut surpriza sa constat ca romanul de acum un secol pare mult mai contemporan decat cel de acum un an. Unul are drept personaje oameni slabi, viciosi, coruptibili dar vii si credibili, celalalt ipostaze ale raului absolut. Insa nu stiu în ce măsură ii pot reprosa "Vietii lui Kostas Venetis" lipsa de adancime a personajelor si neverosimilitatea, lipsa de logica a evenimentelor sau e ca si cand as reprosa asta celor 1001 de nopti sau unui basm. Kostas Venetis insusi e un personaj consistent, multe altele insa, dintre cele cu rol esential in viata lui, au consistenta unor umbre chinezesti pe perete: mama lui (nu si tatal), parintele Makarios, beizadea Mihalache... motivatiile lor sunt neinteligibile sau contradictorii: [spoilers] De ce mama lui face tot posibilul sa-l ispiteasca ? De ce ii cere parintele Makarios sa se dezbrace si sa se lase pipait de Yussuf ? Ce urmareste de fapt beizadea Mihalache recrutandu-l sau trimitandu-l cu Manoil la Paris ? Lucrurile nu se leaga. Si chiar Kostas Venetis insusi, de ce se razbuna atat de crunt pe Frosa si Calomfir, cand dintre toti cei pe mana carora incapuse, aia l-au tratat cel mai cumsecade ? [end spoilers]

Octavian Soviany manuieste cu maiestrie limba, impregnandu-i o mireasma arhaica dar si  miasma de putreziciune, caci totul se petrece sub semnul mizeriei materiale si morale, al sordidului, al mocirlei (si tocmai de aceea n-ar fi pornografie, argumenteaza ingenios Soviany). Pentru Kostas Venetis, sexul e "pidosnicie" si "malahie""p.... femeii duhneste a gropnita" si "f...... din ura e mai presus de f...... din dragoste". Este convins ca este stramb din nastere si ca - asta e filozofia lui - rostul sau pe lume, lasat chiar de Dumnezeu, este raul. Gandirea lui Kostas Venetis e premoderna, eretica dar impregnata de concepte religioase, lucru firesc la un levantin a carui educatie a fost exclusiv religioasa - dar nu si cand isi traieste peste jumatate de viata, de pe la 20 de ani, in Occident.

Daca romanul mi-ar fi cazut in mana pe nepregatite, fara sa stiu nimic despre el, probabil m-ar fi socat rautatea personajului; asa insa, afland dinainte ca [anti]eroul ar fi chintesenta raului, m-au surpins la el ocazionale dovezi de bunatate, de afectiune. Spune ca nu isi iubeste tatal, il dipretuiste ca e moale, totusi se lupta cu disperare sa il insanatoseasca. Poate ca totusi Kostas Venetis nu se cunoaste suficient pe sine...

joi, 1 noiembrie 2012

Guy de Maupassant - Bel-Ami

Guy de Maupassant, Bel-Ami, Editura Art, 2011 

(Eu am citit de fapt editia de la Adevarul, care acum nu se mai gaseste, in aceeasi traducere de Garabet Ibraileanu.)

eBook gratis legal in franceza si engleza

Georges Duroy, alintat Bel-Ami, e un barbat irezistibil; toate femeile, de la 10 la 40 de ani, de la cocote pana la doamne din lumea buna, de la cele mai frivole pana la cele mai serioase, au slabiciune pentru el. E aratos - mustatile sale rasucite fac furori - simpatic, indraznet, stie sa le atinga coarda sentimentala dar si sa le faca sa rada, dezarmandu-le. Companion placut, jovial, descurcaret, saritor, pare tuturor baiat bun si de nadejde; se dovedeste un arivist fara prea multe scrupule. Il vedem avansand treptat in cariera de jurnalist si de homme a femmes, din stadiul in care mai avea bani pentru doua pranzuri fara cina sau doua cine fara pranzuri pana in stadiul in care averea de jumate de milion i se pare prea putin, cand, cu indrazneala si lasand la o parte ultimele scrupule, ar putea da o lovitura de cateva milioane.

Constatam cu ocazia asta ca toate-s vechi si noua toate: daca mustatile lungi si rasucite nu mai sunt de mult la moda, in schimb ziarele care scriu la comanda politica si politicienii din umbra, care se folosesc de ziare ca sa-si promoveze interesele politice si de politica, ca sa se imbogateasca sunt la fel de actuali/e acum ca si atunci, in Franta secolului XIX. Interesant  personaj mi s-a parut madame Forestier, care, intr-o vreme cand femeile nu puteau scrie intr-un ziar decat rubrica de moda sau mondena, face jurnalism prin procura, scriind (de fapt dictand) articolele sotului ei (si nu numai).

Traducerea, apartinand scriitorului si criticului Garabet Ibraileanu, aleasa desigur pentru ca are copyright expirat, e veche si presarata cu regionalisme moldovenesti, incat a fost nevoie de note de subsol care sa explice nu aspecte ale lumii pariziene ci moldovenismele traducerii. Asa ca daca stapaniti franceza, va recomand sa incercati originalul, ca e gratis in forma electronica; din pacate, franceza mea nu e chiar asa buna, am inceput cartea in franceza pe tableta dar am terminat-o in romaneste (era sa zic moldoveneste) pe hartie. Exista si alte editii tiparite in romana, de la 12 la 40 de lei, dar nu stiu ce traduceri folosesc.

miercuri, 17 octombrie 2012

Mircea Cartarescu - Levantul

Mircea Cartarescu, Levantul, Editura Humanitas (tiparita si ebook)

(prima editie 1990, scris pana in 1988)

Nu cred ca e nevoie sa spun eu ca Levantul e o bijuterie si un must read, ca voi probabil l-ati citit demult, nu ca mine; pentru cazul improbabil ca exista totusi cineva care inca nu l-a citit, am sa spun totusi, foarte pe scurt, ca e o epopee postmoderna care, sub pretext ca urmareste aventurile unor eroi de inceput de secol XIX porniti sa elibereze popoarele de sub jugul turcesc - romanul Manoil, erou romantic cu suflet de poet, sora lui, frumoasa Zenaida curtezana, francezul Languedoc Brillant, admiratorul ei, ploiesteanca Zoe cea barbata si sotul ei, chir Leonidas Ampotrofagul, inventator, piratul Iaurta si Zotalis, fiul sau educat la Cambridge, plus oastea lor de palicari, pirati si tigani - te poarta de fapt prin toata istoria poeziei romanesti, pornind de la inceputurile ei, contemporane cu timpul actiunii. E risipa de imaginatie si de (uneori discreta) eruditie, o multime de surprize in intorsaturile de situatie si de condei, bogatie de imagini, ornamente, culori si miresme orientale, dar si surprinzator de mult umor la care parca nu ma asteptam de la Cartarescu.

Deci, tinere cititor, care tot auzi de Cartarescu - ba ca e iar nominalizat la Nobel, ba ca ar fi papat banii ICR-ului - si nu stii ce sa crezi despre el si de unde sa incepi, sfatul meu este sa nu incepi cu Orbitorul in ideea ca e cea mai "grea", nici cu "De ce ce iubim femeile" in ideea ca e cea mai  "usoara", ci cu carticica asta, iar apoi, la proza, cu Nostalgia. In locul ICR-ului, pe acestea le-as fi tradus, chiar daca-i mult mai greu sa traduci poezia... Dar ma indoiesc ca i-ar spori sansele la Nobel, dat fiind ca face apologia neimplicarii politico-sociale: Manoil, care intra in scena declamand cu patos versuri patriotice si revolutionare despre poporul sau obidit, se va maturiza artistic in calatoria sa initiatica si se va distanta de toate astea - iar pe la sfarsit "Auctorele" insusi face profesiune de credinta de rezistenta prin cultura.

luni, 10 septembrie 2012

Valeriu Anania - Strainii din Kipukua

Valeriu Anania, Strainii din Kipukua, Polirom, 2010

Pret: 20 lei ebook / 45 lei tiparita

Strainii din Kipukua - unde kipukua = "insula" de teren fertil inconjurat de lava - sunt zei hawaieni si alte personaje mitice care azi se ascund sub aparenta umana: vulcanica Pele, gingasa Hiiaka, seducatoarea dar si razbunatoarea femeie-soparla Kiha-Wahina etc. Pele este acum o adolescenta voluntara si cam vulgara,  Hiiaka e in schimb fata buna, gratioasa si delicata, ceea ce nu o opreste sa povesteasca detaliat unui strain bizare episoade, frizand zoofilia(*), din trecutul erotic al tatalui sau surorii ei, incat naratorul  e surpins sa intalneasca "imagini atat de indraznete in gura unei fete atat de tinere" - la fel si noi, cititorii, sa le gasim in cartea unui calugar si arhimandrit, viitorul mitropolit Bartolomeu al Clujului. Btw, ma intreb ce ar putea simboliza un anume personaj, matematicianul pasionat obligat prin contract sa abandoneze total matematica, caruia ii e interzis sa faca chiar si o banala adunare...

Ciudata carte. E ca un vis - dar nu in sensul bun al cuvantului, ci in sensul ca are incoerenta, lipsa de logica din vis, in care cineva devine la un moment dat altcineva (eleva poloneza Diana  Kowalski e de fapt bastinasa hawaiana Niaulani Namakana care e de fapt...), in care mergi sa identifici un cadavru si ti se spune ca acela e cadavrul tau s.a.m.d. Exista si pagini frumoase, in care ne sunt povestite legende hawaiene sau prima intalnire intre bastinasii hawaieni si omul alb, primit initial ca un zeu (Lono, zeul belsugului); insa ansamblul are eterogenitatea stridenta a unei melodii remixate: la fel ca in Amintirile pelerinului apter, cele doua planuri, mitul si relitatea cotidiana, don't mix. In concluzie, daca recomand calduros Memoriile lui Valeriu / Bartolomeu Anania (care i-au placut si ateei capricornk13), cartea aceasta nu o recomand decat daca va intereseaza in mod deosebit Hawaii si mitologia hawaiana, dar chiar si atunci cred ca, daca stapaniti engleza, puteti gasi alte surse cu mai putin zgomot.

---------------------
* In fapt legende hawaiene. Astfel de episoade gasim si in mitologia greaca, ca in povestea lui Pasiphae, mama Minotaurului, sau a Ledei, mama Elenei din Troia.

marți, 31 iulie 2012

Ana Maria Sandu - Omoara-ma!

Ana Maria Sandu, Omoara-ma!, Polirom, 2011

Pret: 10 lei ebook / 30 lei tiparita

Vali, un tip obisnuit, se intorcea de la o bere cu baietii, putin pilit, cand neobisnuitul apare brusc in viata lui sub forma unei fete care plange, se loveste de zid si baguie cuvinte incoerente si nelinistitoare. O ia sub aripa dintr-un amestec de mila si atractie si astfel devine confidentul unei povesti stranii.

Ramona era si ea o fata obisnuita; studenta din provincie, terminase facultatea si nu stia cum sa supravietuiasca in capitala cu un salariu care nu ajungea de o chirie, asa ca oferta batranei doamne Manea de a o gazdui gratis i s-a parut colacul de salvare.

Inceputul convietuirii lor parea the beginning of a beautiful friendship intre cele doua femei atat de diferite nu numai ca varsta ci si ca personalitate - cu tot avantajul tineretii, Ramona se simtea banala si stearsa pe langa distinsa doamna Manea; eleganta si tinuta ei ii impun dar mai ales povestile despre viata ei trecuta o fascineaza. Pe  masura ce prietenia, intimitatea dintre ele creste, pe masura ce creste facinatia Ramonei, restul, tot cea forma viata Ramonei de pana atunci, se estompeaza, legaturile cu restul lumii - cu generatia ei, cu familia ei - se subtiaza pana se rup: dupa o cearta cu mama ei, Ramona renunta la mobil si prin asta la orice contact cu viata ei trecuta. Totul cumva firesc, de la sine, fara ca doamna Manea sa i-o fi cerut expres, pur si simplu pt ca ea nu mai simtea nevoia de nimeni altcineva, de nimic altceva.

Asa ca ajunge sa-si duca viata numai in apartamentul doamnei Manea, respirand atmosfera doamnei Manea, hranindu-se cu nesecatele povesti din trecutul fabulos al doamnei Manea (care o poarta la Paris, Saint-Tropez si Lisabona), traind aventurile doamnei Manea, indragostindu-se de iubitii de altadata ai doamnei Manea... Si aici ajung la ce nu mi-a placut in primul rand: povestea gerontofilo-necrofila cu Geo, cu "cerculetele" lui si triunghiul amoros din care 2 sunt septuagenari - si lucrurile devin si mai creepy cand Geo, iubitul din tinerete al doamnei Manea, ajuns batran si decrepit, devine postum iubitul imaginar al Ramonei... Nu mi s-a parut convingatoare nici povestea pariziana din casa-acvariu - in schimb Parisul e evocat convingator, cel putin pentru cineva ca Ramona si ca mine, care n-a calcat pe acolo - si nici evolutia doamnei Manea [spoiler] din fiinta generoasa care ajuta dezinteresat o tanara aproape necunoscuta, bolnava si dezorientata, in fiinta malefica si posesiva de la urma [end spoiler] - sau Ramona ar fi un narator necreditabil ?

[spoiler] Acum cand scriu cred ca mi-a "picat fisa" in legatura cu povestea din casa-acvariu si in general povestea pariziana: triunghiul parizian e imaginat de doamna Manea ca proiectia relatiei reale din triunghiul bucurestean, in care doamna Manea s-a pus pe sine in rolul Ramonei, pe cand Marie joaca rolul ei din realitate: Marie o primeste, generoasa, sa doarma in casa ei pe Veronica Manea, care insa se foloseste de ocazie ca sa flirteze cu iubitul Mariei, Ian(Geo). In plus, se pune pe sine in postura de a fi fascinata de batrana Martha Bibescu, asa cum irl este Ramona fascinata de ea. Si nu tr. sa fie verosimila din moment ce e fictiune[-in-fictiune], din moment ce doamna Manea, dupa cum aflam in final, nu a locuit de fapt niociodata in strainatate. [end spoiler]

E o poveste bizara, disturbing, uneori neconvingatoare, insa este una dintre cartile demne de interes ale generatiei (relativ) tinere de scriitori romani afirmati in anii 2000.

PS: Poate ar fi fost interesant sa vedem povestea si din cealalta perspectiva, a doamnei Manea, ca in Colectionarul lui Fowles - sa zicem intr-un jurnal descoperit dupa moartea ei - dar poate asta ar fi rispit o parte din mister...

miercuri, 25 iulie 2012

Thomas Mann - Casa Buddenbrook

Thomas Mann, Casa Buddenbrook, Editura Rao, 2009

(eu am citit de fapt alta editie veche, dinainte de '89, de la Cartea Romaneasca)

Mi se pare incredibil ca Thomas Mann a scris cartea asta la numai 26 de ani - 26 de ani mi se pare prea devreme chiar pt a o citi, risti sa o gasesti cam plicticoasa... Asa cum poate ca stiti, cartea descrie (minutios) destinul, marirea si decaderea unei bogate familii de negustori de grane din marea burghezie a unui vechi oras german (Lubeck, orasul natal al lui Mann), urmarita timp de 3-4 generatii, de la apogeu pana la stingere. E un mediu pe care Thomas Mann il cunoaste foarte bine pt ca din el provine; filozofia lor de viata e o imbinare de austeritate si epicurianism(*): respectabilitate burgheza, seriozitate, simtul datoriei si al raspunderii, dar si lux, belsug, mese copioase si sofisticate servite in sali elegante decorate cu fresce cu zei antici.

Cum ziceam, 26 de ani e prea devreme pt a o citi, pt ca nu vei gasi in ea nici aventura (singurele aventuri din viata lor sunt afacerile, fluctuatiile negotului), nici povesti de dragoste biruitoare impotriva tuturor obstacolelor, nici povesti de dragoste tragice - povestile lor de dragoste sunt doar scurte episoade la inceputul unor vieti care curand le lasa in urma asezandu-se pe fagasul dinainte trasat. Presupun ca pe la varsta aia sau chiar mai devreme am citit-o prima data si mi-a placut mai putin decat acum; de multe lucruri nu imi aminteam (am uitat? nu am percutat ? am citit pe sarite?) imi amintesc insa ca si atunci, mai mult decat acum, mi-a parut rau pt Tony.

Tony a ramas personajul meu preferat, dar abia acum observ cat e de inrudita cu Grace din "Doua sau trei gratii" a lui Huxley pe care pe atunci probabil inca nu o citisem: fermecatoare, copilaroasa, proaspata si spontana in ciuda faptului ca (exact ca Grace) tare ii place sa joace cate un rol, este si ea la fel de patrunsa de sentimentul prestigiului familiei ca oricare dintre ceilalti.

Cartea nu e o punere sub acuzare a marii burghezii dupa cum nu e nici o glorificare a ei - sau e in aceeasi masura si una si alta. Relevanta e ambivalenta autorului in conflictele dintre rigorile burgheze si firile care nu li se adapteaza:  in conflictul dintre Thomas si fratele sau, histrionicul Christian, tine vizibil (si ne face sa tinem) cu Thomas, pe cand in cel dintre Thomas si fiul sau, sensibilul Hanno, a carui precoce vocatie muzicala e pentru tatal sau motiv de ingrijorare si dezamagire, autorul empatizeaza (si ne face sa empatizam) cu Hanno.

Thomas insusi nu este burghezul tipic si conformarea la asteptarile celorlalti, contrastul dintre viata lui interioara si rolul de care se straduieste sa se achite impecabil il costa; e un personaj complex si pana la urma tragic. Spre deosebire de el si de alte personaje principale ale cartii,  multe dintre personajele secundare sunt cliseistice, reduse la cate o singura trasatura de caracter si la gesturi repetitive: Klothilde, ruda saraca, care inca din copilarie era batranicioasa si se distingea doar prin marea pofta de mancare; cele 3 verisoare fete batrane cu replicile lor intepatoare din invidie etc.

O recomand (nu ca ar avea nevoie de recomandarea mea) dar preferabil dupa 30 de ani (hai si 28 daca esti deja casatorit(a) si cu copii).
---------------------
*expresia asta nu imi apartine, am intalnit-o la Alex Leo Serban, in "Dietetica lui Robinson", in legatura cu altceva, dar mi se pare ca surprinde exact weltanschauung-ul familiei Buddenbrook.

luni, 11 iunie 2012

Mario Vargas Llosa - Elogiu mamei vitrege

 Mario Vargas Llosa, "Elogiu mamei vitrege", Humanitas, 2011


(eu am citit de fapt o editie mai veche si mai proasta, cu greseli de ortografie - Editura Sfynx, 1991)

Dona Lucrecia si Don Rigoberto, cuplu de varsta mijlocie, traiesc, ca sa il citez iarasi pe Hasdeu, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie". De data asta chiar e numai o singura hurie, caci Lucrecia are exclusivitate asupra simturilor si sentimentelor sotului sau, nu numai in realitate ci si in fanteziile lui, intercalate ca povestiri independente - inspirate de tablouri celebre, caci Don Rigoberto avea o vasta colectie de arta erotica (cica in unele editii ale cartii apar si tablourile inspiratoare). In atmosfera aceea suprasaturata de senzualitate, Fonchito, copilul(*) al lui Don Rigoberto, "ingeras" cu bucle aurii, pare sa dezvolte o adevarata obsesie erotica precoce pentru mama sa vitrega, pe care o imbratiseaza si saruta cu aviditate si o urmareste pe furis cand face baie. Poate de aceea mi s-a parut atat de disturbing,  mult mai mult decat Lolita, pt ca aici copilul nu este victima inocenta - nici macar victima nu tocmai inocenta, ca Lolita - ci "agresorul", initiatorul avansurilor erotice. Lucrecia e initial incantata si induiosata de iubirea fiului vitreg, apoi cand realizeaza de ce fel de iubire e vorba nu stie cum sa il descurajeze, apoi...

[spoiler] Sfarsitul (epilogul) mi s-a parut foarte neconvingator: nu e cu putinta ca tot comportamentul copilului sa fi fost doar teatru menit sa isi faca tatal sa o alunge pe mama vitrega, nu si-ar fi putut juca rolul fara o atractie reala - pe de alta parte nu e cu putinta nici varianta ca fiul sa nu stie ca face ceva interzis si sa ii puna tatalui intrebarile alea si sa ii prezinte acel "elogiu mamei vitrege" cu deplina nevinovatie. Oricum ai lua-o, psihologia copilului nu e verosimila. Dar in sfarsit, nu e o carte realista. [end spoiler]

Nu prea imi vine sa o recomand, oricat de mare scriitor e Llosa, nu numai pt tema foarte disturbing - pedofilie + incest - dar nici nu cred ca sunteti amatori de descrieri cu lux de amanunte ale actului defecatiei sau taierii parului din nas si urechi (nu imi dau seama daca Llosa si-a propus sa demonstreze ca poate face arta din orice sau pur si simplu acolo isi rade de noi, cititorii). Pe de alta parte, citind-o la scurta vreme dupa Platforma lui Houellebecq, simti diferenta: ambele sunt la fel de apte sa scandalizeze latura mea "burgheza", dar numai unul dintre ei, Llosa, e artist. Un fragment din cea mai weird fantezie a lui Don Rigoberto, impreuna cu pictura inspiratoare, gasiti aici - citindu-l va puteti lamuri daca Elogiu mamei vitrege este pentru voi sau nu...

---------------
* Nu e un adolescent ci chiar un copil - nu se precizeaza varsta dar ni se spune ca abia a avut prima comuniune, traditie catolica ce in mod obisnuit are loc la 7-8 ani.

miercuri, 30 mai 2012

Michel Houellebecq - Platforma

Michel Houellebecq, "Platforma", Polirom, 2011 (traducere de Emanoil Marcu)


Mi s-a parut cea mai slaba carte a lui Houellebecq. E un fel de fantezie sexuala de la cap la coada - sau aproape pana la coada; faptul ca i-a lipit o coada de peste tragica pe ultimele cateva zeci de pagini nu schimba datele problemei, nu o face decat sa fie  "varză cu fite de sparanghel", cum zicea capricornk13 despre o alta carte de-a lui (mai buna insa).

Tema e turismul sexual, povestea se petrece in mare parte in locatii exotice ca Thailanda si Cuba si e o succesiune de acuplari in 2, 3, 4, variind doar pozitiile, nr si rasa partenerilor: prostituate thailandeze, camerista cubaneza, cuplu de negri...  si totul decurge ca intr-un film porno:
Valerie m-a incalecat [...] In clipa aceea, pe tereasa,  am zarit o camerista care matura nisipul. Perdeaua era trasa, fereastra larg deschisa. Intalnindu-mi privirea, fata a pufnit in ras. Valerie s-a indreptat, i-a facut semn sa se apropie. [...] Cand [fata] a intrat in camera, [Valerie] a inceput sa-i descheie bluza [si urmeaza o partida de sex in 3].
Naratorul, Michel, este un tip de 40 de ani absolut oarecare, contabil la stat. Valerie este si ea initial, aparent, o fata oarecare; cu o fatza banala si un corp superb ascuns sub haine lalai, cu oarece tendinte lesbiene (asta dovedindu-se o calitate, vezi mai sus), e buna, sufletista, dornica sa daruiasca, are o cariera de succes in turism (desi nu e ambitioasa!), un salariu mare si doar 27 de ani  - si se indragosteste inexplicabil de cvadragenarul Michel. La fel de inexplicabila e brusca transformare a lui Valerie, cand Michel o descopera (initial o ignora, captivat de thailnadeze), dintr-o fata linistita, modesta, serioasa, in amanta perfecta, experta in arta amorului, fara nicio sfiala, gata de orice ca sa-i faca placere, inclusiv sa introduca ocazional o a 3-a persoana, ca mai sus.

Atunci cand capricornk13 a fost atat de caustica cu Houellebecq, eu i-am luat partial aparearea, zicand intr-un comentariu:

Ca scriitor si mie mi se pare aproape 0 (cand e vorba de a crea niste personaje vii, o poveste, a scrie bine etc.); ca “filozofie”… ceea ce face el acolo nu e desigur filozofie, ci filozofare a omului obisnuit, fara adevarata cultura filozofica, care se izbeste de niste probleme ce il pun pe ganduri… insa mie mi se pare ca atinge niste probleme reale, niste puncte nevralgice ale societatii noastre si asta e totusi de apreciat, chiar daca ar putea spune toate alea la fel de bine intr-un eseu, nu intr-un roman si chiar daca in toate romanele repeta aceleasi lucruri.

Si nu cred ca vrea doar sa socheze sau sa ofere echivlentul scris al unui film porno. Tine cont ca in cartile lui personajele principale sunt totdeauna loserii, cartile sunt nu atat despre sex cat despre dorinta si frustrare…

Si ce spuneam mi se pare in continuare valabil pt alte carti ale autorului (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule); cartea asta insa e pur si simplu echivalentul scris al unui film porno. Mai sunt oarecare interludii intre partide, in care se discuta pe larg despre problemele industriei turismului si se gaseste solutia: organziarea semioficiala a turismului sexual, prezentata ca o idee revolutionara, care va transforma industria turistica:
de o parte sunt milioane de  occidentali care au totul, dar care nu reusesc sa gaseasca satisfactie sexuala[...];De cealalta parte, sunt miliarde de indivizi care nu au nimic, care mor de foame, [...] care nu mai au de vandut decat trupul [...]: este o situatie de schimb ideala. Si este incredibil cati bani pot iesi de aici: mai multi decat din informatica [...]
Cinicul, lucidul Houellebecq pare sa aiba o imagine destul de edulcorata despre prostitutia din "lumea a 3-a", iar pe cei revoltati de ea ii taxeaza drept "ciufuti" al caror unic obiectiv este sa strice placerea turistilor; faptul ca 1/3 din prostituatele thailandeze sunt seropozitive e mentionat doar in treacat si, tezist, Houellebecq face ca cea mai indignata de turismul sexual sa fie exact cea mai antipatica din grupul de turisti, o femeie a carei "expresie de baza era una de rautate".

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca nu o recomand - decat daca aveti un interes special pt turismul sexual :D

PS - Later edit, luni 4 iunie:
Dupa spusele lui dragos de la chestii livresti, la intalnirea cu cititorii romani de sambata trecuta, de la Bookfest, Houellebecq ar fi zis ca "romanele lui au si ele clipe de fericire, dar scurte". Adevarat, observasem si eu asta, doar ca nu sunt neaparat scurte, chiar daca se curma la un moment dat - cum ziceam, "Platforma" e aproape numai "clipe de fericire" pana aproape de final si poate de aceea e si cea mai slaba, dupa parerea mea, pt ca  punctul forte al lui Houellebecq nu e felul cum prezinta fericirea ci frustrarea sexuala; in ce priveste descrierea "clipelor de fericire", ar putea lua lectii, el, islamofobul care in cartea asta e mai pornit decat oricand impotriva arabilor, de la anonimii arabi care au creat acum 1000 de ani 1001 de nopti. Se intelege de la sine ca fericirea (anti)eroilor lui e intotdeauna sexuala, e femeia perfecta: atragatoare, iubitoare, devotata, supusa, mereu dispusa, care ii face sa traiasca, vorba lui Hasdeu in Micuta, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie" - uneori nu doar una singura, ca femeia pefecta n-ar fi perfecta daca n-ar fi deschisa la sex in grup, chiar din primele luni ale relatiei. Neverosimilitatea personajului feminin si a situatiei - dragostea totala a femeii perfecte pt loserul oarecare - e atat de mare ca intr-o carte cu adevarat lucida asa ceva nu s-ar putea sfarsi decat cu "si atunci m-am trezit si am vazut ca iarasi patasem cearsaful." Houellebecq insa, uneori - si in cartea asta, si in "Particulele elementare"- reuseste sa curme situatiile astea neversoimile in moduri inca mai neverosimle, de tip "deus ex machina"... doar in "Posibilitatea unei insule" se sfarsesc normal (se satura el de ea respectiv se satura ea de el).

vineri, 25 mai 2012

Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Kazuo Ishiguro, "Sa nu ma parasesti" ("Never let me go"), Polirom, 2011 (traducere de Vali Florescu)

Pret: in romana 18 lei tiparita
original engleza: 10 $ tiparita / 13 $ ebook Kindle

Cei trei eroi ai cartii, Kathy, Ruth si Tommy, sunt prieteni din copilarie, au crescut impreuna intr-o scoala englezeasca mai deosebita, numita Hailsham, de care ii leaga o multime de amintiri - acum multi dintre cei din jurul lor ii invidiaza pentru privilegiul de a fi de la Hailsham. In prima parte a cartii  ii vedem pe cei trei crescand acolo, mai intai copii apoi adolescenti. In unele privinte e o scoala ca oricare alta, in care baietii il necajesc si umilesc continuu prin farse rautaciose pe cel mai vulnerabil dintre ei, in care fetele se grupeaza in bisericute si isi spun secrete, iar cand intra in adolescenta incep sa se formeze perechi.

Naraţiunea, alcatuita din amintirile fragmentate ale lui Kathy, se concentrează pe cei trei prieteni: Tommy, căruia farsele crude ale colegilor săi îi provoaca crize de nervi, Ruth, o fata voluntara, dominatoare, lidera grupului si Kathy insasi, fata buna, empatica, dar dominata de Ruth. Se concentreaza pe relatiile dintre ei trei, pe inchegarea prieteniei lor, cu urcusurile si coborasurile ei, dar printre randuri sesizam ca Hailsham e o scoala foarte atipica. O şcoala unde se pune atâta accent pe arta, pe creativitate, ca cel mai netalentat elev, Tommy, devine cel mai dispreţuit şi bullied de colegii a săi. O scoala din care n-au iesit niciodata, caci niciunul nu are familie, unde cel mai fericit eveniment, mult asteptat de ei, e cand primesc lucruri de la solduri. O scoala unde fumatul este privit ca o mare crima si elevii sunt socati de marturisirea profesoarei de sport ca a fumat candva. O scoala unde profesorii se numesc "paznici" (guardians) - eu parca as fi tradus prin "supraveghetori", sa nu fie chiar asa batator la ochi.

Nu pot merge mai departe fara spoilere, dar cred ca mai toti cei care citesc cartea asta stiu dinainte ca este vorba despre - atentie spoiler - clone. Si copiii stiu asta, stiu de mici ca rostul lor in viata e sa fie donatori, dar asta nu ii prea preocupa, fiind vorba de un viitor vag, neprecizat, la fel cum fac si copiii obisnuiti ce stiu ca toti oamenii vor muri candva dar nu-si bat capul cu asta. Apoi se fac mari, pleaca de la Hailsham, ajung la Casute, unde sunt intr-un fel de vacanta, citesc, hoinaresc, se plictisesc... si asteapta sa le vina randul...

E curios cum, desi pot circula liber prin tara, niciunul dintre cei trei nu incearca sa fuga, sa se ascunda in masa oamenilor obisnuiti. Probabil cunostintele lor precare despre restul lumii nu le-ar fi prea permis sa se integreze, dar ei nici macar nu incearca, niciunul. Se straduiesc sa obtina doar o amanare, printr-o portita care, dupa stirea lor, ar fi prevazuta chiar de sistem, dar nu sa se revolte impotriva sistemului. Chiar si voluntara Ruth se multumeste doar sa viseze la o slujba corporatista intr-un birou, ca la un vis pe care il stie imposibil, iar Tommy isi varsa furia si revolta urland in gol; cat despre Kathy, este mentinuta multi ani in rolul de ingrijitoare (meserie ce presupunea nu ingrijiri medicale ci suport sufletesc pentru clonele ce reuseau sa supravietuiasca primelor donatii) nu numai datorita empatiei ci si a docilitatii ei.

Clonele acestea, despre care multi se indoiesc ca ar avea suflet, au de fapt suflete complexe, in care incap sentimente durabile dar nerostite - n-am citit si nici vazut filmul dupa "Ramasitele zilei" dar inteleg ca asta e ceva specific lui Kazuo Ishiguro.

--- end spoiler ---

E multa tristete, cu toate astea cred ca o sa va placa (la mine si tristetea dar si placerea au fost intrucatva diminuate de faptul ca vazusem inatine filmul si stiam tot ce va urma).

joi, 24 mai 2012

Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana""ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.

sâmbătă, 19 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare

Sofi Oksanen, "Purificare", Polirom, 2012 (tiparita sau ebook)

Intr-un sat depopulat din Estonia ex-sovietica, intr-o casa batraneasca plina de borcane de gem si muraturi si de plante puse la uscat pe ziare, o batrana traieste singura, asteptand vizitele fiicei ei din strainatate, enervandu-se pe mustele care ii intra in bucatarie si pe baietii care ii dau cu pietre in geam. Se trezeste insa cu o vizita neasteptata: gaseste in gradina o fata necunoscuta, bine imbracata dar murdara, batuta si foarte speriata, spunand intr-o estoniana cu accent rusesc dar cu parfum arhaic o poveste incropita, contradictorie, evident neadevarata. Povestea e neadevarata, dar spaima e reala, coplesitoare - si aici batrana Aliide nu se poate insela, ca a trait-o candva si ea.

Batrana nu prea stie ce sa se faca cu fata asta: ar vrea sa scape de ea, totusi n-o lasa sufletul sa o alunge. O tot tatoneaza, o suspecteaza, oscileaza, face gesturi generoase, ocrotitoare, dar si unele de o rautate meschina revoltatoare (faza cu carnatul m-a ingretosat). Caci Aliide nu e  bunicuta blanda, cu suflet cald, din reclamele la uleiul Bunica. Batrana care azi fierbe bulionul si leaga borcanele de dulceata a trecut prin multe si a fost in stare de multe in situatiile limita in care a pus-o viata, traversand o epoca foarte framantata: al doilea razboi mondial si instaurarea comunismului.

In paralel cu tatonarile dintre cele doua femei atat de diferite dar care au mult mai mai multe in comun decat s-ar crede, aflam povestile lor prin incursiuni in trecut - in trecutul recent al tinerei Zara, [spoiler] care abia scapase din mainile unor proxeneti rusi [end spoiler], dar si in trecutul indepartat, incepand chiar dinainte de razboi, cand adolescenta Aliide se indragosteste de Hans, care insa ajunge sotul surorii ei mai mari, Ingel. In povestea Aliidei se impletesc strans doua fire: "istoria mica" a iubirii ei neimpartasite si nevindecabile pentru Hans si "istoria mare" care, facand din Hans un proscris cautat de autoritatile sovietice, o face si pe ea sa intre in vizorul lor. [spoiler] Pana la urma este povestea unei auto-"reeducari", in care victima disperata gaseste o singura cale de a iesi din situatia de victima: pactizarea cu opresorii. [end spoiler]

O recenzie mai lamuritoare, dar cu usoare spoilere, gasiti la Ionuca. Cum bine zice ea acolo, e o carte puternica; as recomanda-o, dar nu oricui, ca si pentru mine a fost in unele locuri aproape de limita suportabilitatii.

Autoarea, Sofi Oksanen, e relativ tanara - nascuta in '77, deci cam din generatia noastra - si e uimitor ca a ajuns atat de cunoscuta peste hotare o scriitoare finlandeza atat de tanara (e si pe jumate estoniana dupa mama).

luni, 14 mai 2012

Marta Petreu - Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu - Mihail Sebastian


Desi Nae Ionescu apare primul in titlu, cartea e despre Mihail Sebastian,   accentul cazand pe relatia lui cu Nae Ionescu si pe perioada in  care Sebastian a lucrat la Cuvantul, ziarul acestuia. E probabil cea mai nedreapta biografie a unui scriitor citita de mine.

Cartea e extrem de subiectiva. Nae Ionescu e, inca din titlu, Diavolul, iar Mihail Sebastian e "vrajit, adica sedus si indragostit" de acest personaj si "simtea nu numai bucuria indragostita de a-i fi in preajma, ci si placerea masochista de a i se supune" caci "iubirea lor [e] lesne incadrabila in relatiile de natura sadomasochista". "De doua mii de ani" este un "discurs indragostit", mai mult, "Declaratie de iubire, romanul este si o declaratie clara de vasalitate".  

Si Mihail Sebastian nu e doar un criptohomosexual(*) masochist  care se complace in postura de "sluga" ci si un "extremist moderat de dreapta" (oximoronul apartine Martei Petreu). Cartea se bazeaza pe multa documentare, dar si pe multa interpretare a surselor documentare - interpretare de foarte multe ori fortata, hazardata, in special in perioada legionara a Cuvantului.

Sunt si lucruri care stau in picioare, cel mai surprinzator fiind o bizara simpatie a lui Mihail Sebastian pentru... Mussolini ! Nu cred totusi ca e suficienta ca sa faca din el un extremist de dreapta, cata vreme in aceeasi perioada manifesta o constanta aversiune fata de Hitler si o surprinzatoare ingaduinta fata de URSS. Reala e si neincrederea lui Mihail Sebastian in democratia interbelica romaneasca si convingerea ca ar fi nevoie de o revolutie.

Mai departe insa incep speculatiile, interpretarile fortate, nefondate. Faptul ca un articol (apolitic) al lui Sebastian apare pe aceeasi pagina de ziar cu 2 citate din Carol al II-lea o face pe Marta Petreu sa spuna ca Nae Ionescu i-a facut lui Sebastian onoarea de a fi "coleg de pagina cu regele" ! (Ea n-o fi fost niciodata "colega de pagina" cu Ceausescu ?) Dar cel mai fortat sunt interpretate articolele lui Sebastian din timpul perioadei cand Cuvantul s-a apropiat de legionari (o luna si ceva - pana la suspendarea ziarului de catre autoritati). Marta Petreu incearca in permanenta sa gaseasca in ele similitudini cu articolele si ideile prolegionare ale lui Nae Ionescu si le vede chiar si in articolele care de fapt exprima (discret) pozitia opusa ("Cei care nu voteaza", "Omul cu revolverul" etc.). Ca una spune Mihail Sebastian si alta spune Marta Petreu ca ar spune Mihail Sebastian se poate intui chiar din citatele incluse in carte si devine absolut clar daca citesti acele articole in intregime (ceea ce eu am facut).

Nu o recomand, deoarce creeaza o imagine mult deformata - si deformata in rau - despre un om care nu merita asta. Daca totusi o luati, luati-o cum grano salis...

(citita pe tableta)

--------------------------
* Ipoteza preluata de la nepoata scriitorului, Michele Hechter, care nu si-a cunoscut unchiul irl.

miercuri, 9 mai 2012

Shopping list



Nu obisnuiesc sa public liste de cumparaturi livresti dar de data asta e vorba de ceva cu totul special - libraria virtuala Elefant mi-a facut cadou de Pasti carti la alegere in valoare de 300 RON:

Ada sau ardoarea de Vladimir Nabokov
(n-am citit nimic de Nabokov in afara de Lolita)
Complexul lui Portnoy de Philip Roth
(de Philip Roth n-am citit chiar nimic)
Dietetica lui Robinson de Alex. Leo Serban
(poate o sa-l inteleg mai bine pe als, adversaul meu in discutii pe blogul vechi)
Dimineata pierduta de Gabriela Adamesteanu - recenzie
(n-am citit nicio carte de-a ei - si e considerata una din cele mai bune scriitoare din ro)
Matei Iliescu de Radu Petrescu
(de care am auzit de la capricornk13 - recent a scris despre ea si Micawber)
Purificare de Sofi Oksanen - recenzie
(m-a convins postarea ionucai si o mai recomandase candva si dragos c.)
Platforma de Michel Houellebecq - recenzie
(desi i-am citit 2 carti si am vazut ca se cam repeta, insista pe aceeasi idee)
Sa nu ma parasesti de Kazuo Ishiguro - recenzie
(interesul mi-a fost trezit de film, apoi am citit despre ea si la Diana Borca)

Fantoma lui Gheorghiu-Dej de Vladimir Tismaneanu
(btw, Vladimir Tismaneanu e si blogger)
Istorie si mit in constiinta romaneasca de Lucian Boia
(despre care capricornk13 zicea ca ar trebui sa fie "O Biblie pentru Romania")

Istoria loviturilor de stat in Romania  - Vol. III - Cele trei dictaturi de Alex Mihai Stoenescu 
(la cererea familiei)

Multumesc !

Nici nu stiu cu care sa incep... Voi ce ma sfatuiti ? Totdeauna sunt in deruta cand am de ales intre prea multe optiuni  - de-asta am si folosit abia acum cuponul cadou primit inainte de Pasti. Sunt in total 11 carti: 7 de fictiune, 3 de istorie si una de eseuri, 9 barbati si 2 femei, 6 autori romani si 5 straini: un rus, un evreu american, o finlandezo-estoniana, un francez si un japonez, 6 de la Polirom, 2 de la Humanitas, una de la Curtea Veche, una de la Rao si una de la Paralela 45. Iar eu ma simt ca celebrul magar al lui Buridan :)

vineri, 4 mai 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte buna, copii!


Pret: 15 lei ebook / 37 lei tiparita

Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo -  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica... E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme - dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo... Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi... un paradis in care nu mai exista intoarcere...

Adolescentii sunt Leo, un smecheras din Timisoara, liderul grupului si autorul planului, impunand celorlalti prin indrazneala si lipsa de scrupule, Paul, care scrie povestiri SF si se viseaza scriitor, Marius, pe care la inceputul cartii il vedem intorcandu-se dupa 10 ani in tara la volanul unui Chevrolet Corvette, intruchipare a visului american, si Cristina, fata cuminte, tinuta din scrut de parinti. Toti trei baietii sunt mai mult sau mai putin indragostiti de ea, mai mult sau mai putin in secret, dar  cum "fetele cuminti prefera baietii rai", Cristina il alege pe Leo.

Daca cineva va dori sa reconstituie candva, in viitor, istoria vietii private din Romania ante- si post-revolutionara, din anii '80 pana in anului 2000, cred ca va gasi in cartea lui Radu Pavel Gheo material valoros. Se vede ca Gheo cunoaste bine Romania profunda. Avem satul romanesc in doua variante: banatean si moldovean, din anii '80 si respectiv din anul 2000, Iasul cu lumea lui culturala, in plus avem si America vazuta prin ochii emigrantului roman in curs de acomodare - scriitorul a trait el insusi experienta asta, iar dupa ce s-a reintors in tara a publicat o carte de nonfictiva despre experienta sa americana: "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a"

Minusuri:
- Prea multe p... - cred ca sunt mai multe decat in povestea cu acel nume a lui Creanga (cu care are doua personaje comune). Ok, asa vorbesc adolescentii si nu rareori si adultii, totusi cred ca impresia de realism se putea obtine si cu mai putine.
- Partea... hm... supranaturala. Bine, mi-a placut mult in primele pagini ale cartii (pe care le puteti descarca de aici), cand se insinueaza f. discret, abia ghicit, in cel mai lumesc context posibil: un  popa in campanie electorala. A inceput sa-mi displaca in partea cu Lisaveta. Ea ca personaj e ok: o tiganca de treaba dar care nu mai recunoaste ca e tiganca - am cunoscut si eu una irl - insa acea interventie [spoiler] divina [end spoiler] mi-a contrariat simtul dreptatii. Iar partea cu partida de carti mi s-a parut total aiurea.
- Apropo de contrariat simtul dreptatii: unul dintre personaje, profesor de liceu si scriitor talentat dar nepublicat, se culca cu o eleva (contextul amintind de mediatizatul caz al profesorului de sport) dar peste asta cartea trece usor, pomenind episodul doar in treacat; profesorul-scriitor semneaza "pactul cu diavolul", decade moral si literar, abia cand intra intr-o gasca culturala de pe langa o revista din Iasi !
- De ce trebuie sa moara atatea personaje ? [spoiler major] Inteleg ca moartea Cristinei era necesara in constructia cartii, dar mortile lui Marius si Leo mi s-au parut gratuite. Nu ca as fi vrut happy end. Dar Marius s-ar fi putut intoarce la viata lui goala de sens de "dincolo" iar Leo, care reapare la sfarsit doar ca sa moara in cateva pagini, putea lipsi sau, daca Gheo simtea nevoia sa-l "pedepseasca", ar fi putut esua intr-o inchisoare americana sa zicem - si nu cred ca romanul ar fi pierdut ceva. [end spoiler]

Dar una peste alta iese cu plus si o recomand celor ce au acum 30-40 de ani si un strop de nostalgie.

vineri, 6 aprilie 2012

Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi


Pret: 20 lei ebook / 35 lei tiparita

Cartea asta a avut probabil cel mai ciudat destin al unei carti din literatura romana. A fost "arestata" timp de peste jumatate de veac: confiscata in 1959 de securitate, care i-a bagat nu numai autorul ci si primii cititori la inchisoare, a fost descoperita in arhiva securitatii si publicata abia in 2010.

Securitatea a considerat-o propaganda legionara. Pentru noi cei de azi este clar ca nu e asa ceva: in scena (inspirata de Mihail Sebsatian) a alungarii brutale a studentilor evrei de la curs, e limpede ca autorul simpatizeaza cu victimele. Pe atunci insa, in 1959 intr-o lume mult mai insensibila la nuante, simplul fapt ca autorul descrie cativa legionari ca oameni, nu ca demoni, e suficient pt eticheta de "propaganda legionara". Nu prea cred ca autorul a incercat sa reabiliteze miscarea legionara dar poate ca a vrut sa isi reabiliteze generatia, din care atatia au cazut in ispita extremismului; poate ca a vrut sa inteleaga si sa ne ajute sa intelegem cum a fost posibil ca oameni care nu erau fundamental rai sa ajunga sa adere la o miscare care avea ca metoda de lupta asasinatul.

Elevul Stefanuca, un adolescent care acum cativa ani se juca cu sora lui de-a indienii si cu colegii de clasa de-a muschetarii, cauta aventura, pe care colegul sau Nicoara, fostul "Athos" din copilarie, i-o propune sub forma "fratiei de cruce" legionare. Fratele sau, studentul Lucian, un intelectual rafinat cu inclinatii gay, cu toata repulsia fata de violenta, nu vrea sa rateze prilejul de a deveni ganditorul, ideologul generatiei sale. Vasea, student basarabean sarac, infometat, cu tendinte anarhiste, vrea sa darame din temelii societatea care il marginalizeaza si pe care o uraste. Victor, tanar insurat si cu copil, inghesuit cu familia intr-o singura camera, are nevoie de un ideal sau poate mai degraba de o iesire din monotonia vietii de familist, mizere si pline de griji; [spoiler] pana la urma iese de tot, pleaca la manastire! [end spoiler] Toti acestia vor sa schimbe lumea si/sau sa se dedice unui ideal. Exceptia e Lica, care vrea doar sa parvina prin politica; el e, evident, personajul negativ; autorul subliniaza cam mult originea lui joasa (care nu e chiar asa joasa de fapt - tatal lui e functionar); are, la fel ca Julien Sorel, un portret al lui Napoleon, dar asemanarile se opresc aici, Lica e grosolan si fara niciun fel de principii - dovada si faptul ca [spoiler] devine informatorul Sigurantei. [end spoiler] 

E semnificativ faptul ca autorul ni-l arata pe tocmai  pe Lica incantat de violentele antisemite de la curs: "Ce triumf sa-l scoti pe Rosner in pumni, in vazul salii intregi! Pe el, estetul ultradecadent, care ii dispretuia ca retrograzi si obscurantisti... Mama lor de jidani!" in timp ce delicatul Lucian, candva prieten cu "estetul ultradecadent", cu care asculta muzica si schimba carti, asista la intreaga scena cu indignare tacuta, neputincioasa, caci ii lipseste curajul sa-si infrunte "camarazii" si ideologia la care aderase; abia dupa indrazneste sa-l ia la intrebari pe Victor - pe care il stia fire sensibila, pasionat de poezie, in special de a lui Blaga - care insa ii raspunde ca "Palmele mele au implinit o functiune istorica" si "este o necesitate ca evreii sa sufere mereu" - ultima idee provenind, desigur, de la "profesorul de metafizica" aka profesorul de logica Nae Ionescu.

(citita pe tableta)

joi, 29 martie 2012

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011

Pret: 17 lei ebook / 35 lei tiparita

De mult mi-am propus sa o citesc, de cand am auzit ca e cu detinuti politici din perioada comunista - subiect care poate ati observat ca ma intereseaza - ca documentarea scriitorului e foarte serioasa insa tratarea temei e originala, atipica:

Matei Brunul e un detinut politic amnezic. Total inocent si neajutorat ca un copil, nu mai stie nimic din ce a fost cu tara si cu el insusi dupa adolescenta si crede tot ce i se spune, adevarul oficial devenind adevarul lui. Prelucrarea lui ideologica e sarcina tovarasului Bojin, pe care Brunul il percepe drept prieten.

Chiar si inainte de accident, Matei Bruno (pe atunci) e destul de inocent - inocent nu numai din punctul nostru de vedere de azi, dar nevinovat chiar fata de regim, de fapt: artist apolitic, prea absorbit de pasiunea sa pentru marionete ca sa se intereseze de ce se intampla in jur, se trezeste prins intre rotitele sistemului din intamplare, datorita unor vagi tangente cu familia Patrascanu (n-am idee de ce a ales Teodorovici sa lege astfel "istoria mica" fictiva de "istoria mare" reala).

Tovarasul Bojin, "papusarul" lui, e inrudit cu colonelul securist Vasile Chirita al lui Razvan Radulescu. Ca si acela, ne e prezentat si in latura sa umana, privata; ca si acela, pana atunci instrument docil, incepe sa aiba indoieli - caci incepe sa se ataseze emotional de "obiectiv". Le va rezolva insa altfel decat personajul lui Radulescu...

Celalalt pol al noii vieti a lui Matei Brunul e prietena sa, Eliza. E un personaj inconjurat de mister, singurul pe care autorul nu ni-l face transparent (ca narator omniscient), ale carui ganduri si motivatii nu ni le spune; singura pe care ne lasa sa o descoperim treptat, odata cu Brunul insusi.

Planurile alterneaza permanent: prezentul anului 1959, in care Matei Brunul se straduieste sa se adapteze, dar si sa se regaseasca, cu trecutul cel uitat, povestea vietii lui Matei Bruno, in special a anchetei si inchisorilor lui.

Pregatindu-ma sa scriu despre Matei Brunul, am aruncat un ochi pe blogul autorului si am dat acolo peste o observatie surprinzatoare: lui Lucian Dan Teodorovici i se pare ca, intre cei care au scris despre cartea sa, 80-90% dintre cei care au citit-o ca ebook au apreciat-o moderat, in schimb 80-90% dintre cei care au citit-o pe hartie au scris depre ea cu entuziasm. Recenzia mea ii va intari probabil aceasta convingere, caci am citit-o ca ebook pe noua mea tableta si am apreciat-o moderat - adica favorabil, dar cu unele rezerve. Si totusi n-as crede ca mediul e de vina, mai ales ca pe acelasi suport am citit si mi-au placut mai mult "Noapte buna, copii!" de Radu Pavel Gheo si "Acasa, pe Campia Armaghedonului" de Marta Petreu (sper sa scriu si depsre ele).

Plusuri si minusuri:

- Straduindu-se atat sa-l umanizeze pe tovarasul Bojin - asta imo i-a reusit, e la plusuri - LDT a neglijat  sa-l umanizeze suficient tocmai pe eroul principal, Matei Brunul. Ok, dupa accident nu mai ramane mare lucru din personalitatea lui, raman sa il individualizeze doar sechelele, ciudatenia cu Vasilache; ok, acum omul si-a pierdut identitatea, dar care identitate, cum era el inainte ? Prea putin stim, dincolo de adolescenta unde se opresc ultimele amintiri ale Brunului. Peste toata perioada de la plecarea in Italia fascista pana la arestarea in Romania comunista, autorul trece pe fast forward (ganditi-va ce materie interesanta de roman era acolo: Italia, fascism, razboi... plus studentie la actorie apoi viata in trupa de marionetisti). Tovarasul Bojin nu e numai munca lui, mai are o pasiune pentru electronice sovietice, o slabiciune pentru romantele de altadata ("Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?") si inca o slabiciune mai greu de marturisit pentru vocile copilaresc pitigaiate, pentru el excitante, ale actritelor de la teatrul de papusi; Matei Bruno, in schimb, pare ca e numai munca lui de papusar.

+ Cele doua supporting characters, Bojin si Eliza. Lui luciat i-a placut personajul Eliza si nu i-a placut Bojin, lui Micawber dimpotriva, i-a placut tov. Bojin si nu i-a placut prea vag conturata Eliza. Eu as zice ca amandoi au iesit bine (cel putin fata de personajul principal), personal si eu prefer pe Eliza, insa nu prea pot sa va spun de ce fara spoiler.

- Vocea din off vorbeste prea mult - si cateodata prea didactic, ca doar nu e "Ciocoii vechi si noi". Despre istoria mare si istoria mica, despre adevarul oficial si cel neoficial... Personajele ne sunt prezentate de aceasta omniscienta voce din off in momentul cand intra in scena, stim de la inceput care e bun, care e rau, care ce vrea, ce hram poarta - si vocea omniscienta ne cam spune in continuare ce gandeste si ce simte fiecare... Eliza e fericita exceptie, dar de ce nu putem sa-l descoperim tot asa, odata cu Bruno, pe nea Zacornea, gardianul, de exemplu ? O buna parte din carte, in special din trecut, dar nu numai, in loc ca intamplarile sa se petreaca sub ochii nostri (ca sa zic asa)  ne sunt povestite indirect de aceasta voce din off.

+ Ancheta si procesul. Starile prin care trece eroul - care de fapt nu e un "erou", un luptator anticomunist, ci un om normal prins intr-o situatie total anormala pentru care e total nepregatit. Speranta, disperarea, concesiile, iarasi speranta, iarasi dezamagirea... si asteptarea...


+ Scene care mi-au placut:  pregatirile si drumul la Naidas cu Eliza,  discutia lui Bojin cu sotia Torita (dar - pt LDT - teodiceea nu era o problema simpla nici pt Leibniz, cu atat mai putin pt orice teolog) Matei Bruno furand secunde ca sa priveasca Iasiul de sus, Matei Bruno trezindu-se in spital, dupa accident, s.a.m.d.

- Scene sau detalii care nu mi-au parut verosimile: cand un actor ii spune in secret  lui MB ca Vasilache nu poate fi Vasilache de parca i-ar spune o chestie interzisa, cand o batrana ii ia la intrebari in parc crezand ca sunt de la securitate, cand Bojin ii spune lui MB ca superiorii lui ii cerusera sa il invite si pe MB la ziua lui etc.


- Uneori autorul chiar tine sa ne arate cat de serios s-a documentat: de exemplu o nu tocmai scurta istorie a incendiilor Iasului - insirata de un arhivar - care chiar nu vad ce rost avea, cum se lega de povestea noastra (sau altundeva o multime de detalii din sport, nume, date, dar alea macar erau legate de fostul sportiv actualmente detinut Porthos).

Desigur, plusurile si minusurile nu se contabilizeaza matematic. Cum ziceam, impresia e mai degraba favorabila, cartea merita citita.

Alte pareri despre carte mai gasiti la luciat (moderata), la Ionuca (entuziasta, desi si ea a citit-o ca ebook :P ) si la Micawber (tot moderat si cu spoilere mari - nu cititi daca nu ati citit cartea!); a mai laudat-o, pe scurt dar calduros, si capricornk13 (dintre toti cei mentionati, numai ea a citit-o pe hartie).

(citita pe tableta)